Iarta-ma,

suflete,

ca ti-am inecat corabiile

pe marea amara a lacrimilor.

Iarta-ma,

ca-ti tuna si-ti fulgera neantul

prin vise.

Te-am mintit,

suflete,

ca ti-am gasit oglina

in privirea lui.

Te-am inselat.

Credeai ca vei capata aripi

sa zbori cu ele prin veac.

Iarta-ma, 

suflete,

ca nu-ti poti impreuna

zilele de maine

cu maine-le lui.

Ramai cu certitudinea

ca vei ramane doar

cu incertudinea

existentei tale.

Ce sa-ti fac,

suflete,

daca sunt doar o sperietoare

de vise

si daca incui mereu

in inchisoarea ochilor

fiecare posibila clipa viitoare

si nu-i dau voie

sa se nasca?

Esti un pagan,

suflete.

Rusine sa-ti fie

ca nu esti mai mult.

Rusine sa-mi fie

ca nu vreau sa-mi fii

mai mult

decat o Duminica-

cea mai pagana dintre Duminicile

zilelor mele.

Ti-ai vandut sarutarea,
Iuda,

pentru 30 de secunde

de zambete.

De ce nu-ti vinzi,

suflete,

sufletul,

pentru 30 de aripi

de zbor?

 Nu-i asa ca ai vrea 

sa zbori 

peste catifeaua trupului sau?

Sa-ti numeri clipele trecute

cu nisipul

din clepsidra buzelor lui?

Nu-i asa ca ai vrea,

suflete,

sa-ti ineci dorinta

in vulcanul sangelui lui?

Si apoi

sa-ti speli pacatele

in parul lui?

Te amagesc,

suflete,

iarasi.

Surzeste,

sa nu mai poti vedea

durerea cum isi incolaceste

veninul

peste trupul tau.

Iarta-ma,

suflete,

ca te-am ingropat de viu

in catacomba trupului meu

printre coaste de beton

si schelete de vise.

Uita,

suflete,

ca traiesti intr-un santier

de vise,

inceput de prea mult timp

si inca

neterminat.

Pribegie prin Calea Lactee

Pe buzele-ti rosii
tacerea isi joaca umbrele.                                      
caravane
prafuite de vise
isi taraie existenta
in desertul
caprui
al ochilor tai.
pasii tai
isi murmura cadenta.
calatori prin veac
isi cauta cararea
inexistentei.

Cheama-ma
sa-mi plang umarul
pe umarul tau stang
sa-ti devin coasta
sa renasc
din tine
prin tine.

ia-mi sufletul la brat
sa ne lepadam
de universul trupurilor
sa devenim
clipe
in zarea amintirlor
tic-tac-uri
ale unui ceas
bolnav
de prea mult timp.

Pribegi,
prin Calea Lactee
sa ne picure buzele
cu lapte
si miere
si praful stelar
sa ni se lipeasca de talpi -
 umbra fierbinte
ale sarutarilor noastre.

Hai,
cheama-ma,
sa-mi ning abanosul parului
printre degetele tale.
sa-mi cern faina trupului
peste sufletul tau
dospit de dorinta.
sa impletim
un colac de salvare
pentru clipele albe
si negre
ale zilei de maine.

Paranoia

Circuli cu metroul prin
venele mele. Opresti
constiincios la fiecare
statie, ca un turist curios cu
harta in mana
sa descopere orasul.
Acum ai
 coborat la statia "Stomac"
imprastii fluturi
si fluturii
cu aripile lor
imi dau aripi.
prin atriul stang te plimbi
pe bulevardul rosu
si viu
al inimii mele.
Saraca!
Ce chin sa primeasca
in loc de navala sangelui
navala iubirii.
Printre sinapsele mele
scurtcircuitate,
uneori
te regasesti.
prin frunzele ruginii
scuturate
de neuronii ruginii
imbatraniti
de dorinta
tu,
iti plimbi jocul picioarelor.
Lipseste ceva, nu-i asa?
privesti in sus
cerul materiei cenusii
e senin
Lipseste ploaia
de lacrimi sarate

hmmm
e pleonasm.
DA
lipseste ploaia!
prezenta ta
diavole
imi insenineaza cerul
si ninge doar cu zambete.

Priveste-te!
prin ochii mei,
priveste-te!
diavole

prezenta ta imi insenineaza
cerul
si ninge doar cu vise.

The Notebook

Dadusem din greseala, in calculator, peste filmul The Notebook. Cum sunt curioasa din fire, si aveam si ceva timp liber, am hotarat sa vad despre ce e vorba.
Este un film extraordinar, care m-a impresionat intr-o maniera in care nici un film nu a reusit sa o faca pana acum. Actiunea in sine nu este deosebita, prezinta povestea de dragoste dintre doi tineri(ea-bogata, el-un simplu muncitor). Dar felul in care cei doi simteau dragostea, felul in care au luptat pentru a putea fi impreuna, m-a facut sa privesc adanc inlauntrul meu si sa ma intreb :" Ce reprezinta dragostea pentru mine?"
Sincer, mi-e greu sa-mi gasesc cuvintele pentru a descrie acea senzatie ciudata, si in acelasi timp, minunata, care m-a incercat pe toata filmului, dar mai ales, dupa ce acesta s-a incheiat.
Un film pe care il recomand cu caldura.

Umbra

Joc pueril juca ea,
alergand mereu
in urma mea,
in fata mea,
mereu intr-o intrecere cu soarele.
Infantilitatea ei ma amuza teribil.
Ii jucam farse ascunzandu-ma
in umbra copacilor
a blocurilora
 sufletului.
- Sufletu-ti nu are umbra,
ma ironiza ea,
cu spaima ascunsa in ochi.
- Nici tu nu ai,
spuneam eu razand.
- De ce umbra nu are umbra?,
intreba ea inocent.
- Pentru ca e doar o fantasma
nascuta din frica
de singuratate a omului.
Daca umbra ar fi avut umbra,
si-ar fi parasit Creatorul
l-ar fi inselat
ca Adam si Eva.
- Deci eu exist
doar din egoismul tau.
- Esti doar o marioneta
menita sa-mi alunge singuratatea,
teama,
dorul.
un joc real, dar totusi
inexistent.
- Si daca vreau sa ma lepad de tine?
- Nu poti.
Esti blestemata sa fii
a mea.
Sa-ti joci rolul
sa-mi joci jocul fiintei,
la infinit.
Nici macar oglinda nu-mi esti,
o tachinam eu.
Ea
plangea cu lacrimi de praf
si ma urmarea
cu devotata dementa.
- Tu esti blestemul meu,
fiinta!

EA- nebuna

EA-
era o nebuna
pe care lumea reala                                    
o abandonase viselor.
Camasa de forta, alba
era realitatea ei,
toata.
EA-
se visa in burta mamei.
Zburdand prin lichidul amniotic
canta
dulci cantece de leagan.

EL-
era un om prea plin de griji
umplut pana la saturatie
de cotidian. De
cafeaua de la ora 7. De
stirile de la ora 5.
EL-
se indragosti instant
de cantecul nebunei,
nebun.
EL o dorea.

EA-
isi dorea o papusa.
EA- copil nascut
si totusi nenascut
cersea viata vietii,
asa cum cerseste vagabondul
o bucata de paine
bogatului.
Cersea zambete sa-si faca
o rochie.
(cerul nu-i mai era de ajuns-
Crescuse.)
In oglinda nebuniei ei
se vedea o zeita
avandu-l pe EL
la picioare.
un EL plin
de cotidian. De
cafeaua de la ora 7. De
stirile de la ora 5. De
cantecul nebunei-
nebun.

Destin IV

In dormitor, Dasa se dezbraca de tinuta de birou si trase pe ea o rochie simpla din bumbac, neagra. De cand sotul ei incepuse sa bea si sa o bata, negrul incepuse sa-i predomine in garderoba. Femeia isi intinse alene trupul, care mai purta inca durerea bataii de aseara.

     Inainte sa aiba timp sa se dezmeticeasca, doua brate puternice o inlantuira brusc si Dasa, incercand sa scape stransorii de fier, cazu pe pat. Trupul urias si greu al barbatului se pravali peste ea. Mainile lui mari incepura sa o pipaie frenetic, iar gura lui aluneca salbatic peste gatul si sanii ei.

-        - Da-te jos, animalule!, tipa Dasa speriata. Inima i se facu cat un ac de gamalie si aproape ca uita sa mai bata, de spaima. Da-te… O lovitura puternica peste fata ii curma vorbele. Igor parea posedat. Dasa nu intelegea cum reusise el sa ajunga din bucatarie in dormitor, in starea crunta de betie in care se afla.

Barbatul smulse violent rochia de pe ea si musca din trupul tanar fara mila. Dasa se zbatea disperata, dar barbatul era mult prea greu pentru a-i permite cea mai mica miscare. Lacrimi de umilinta, de rusine si de dezgust ii spalau femeii fata, prelingandu-se in siroaie amare in ureche si pe gat.

         Timpul ramasese suspendat undeva departe, martor ocular ce privea cu sadism marsavia ce se savarsea sub ochii lui.

                  Razele soarelui ce anunta inca o dimineata frumoasa de toamna aluneca usor peste trupurile celor doi. Nimeni nu ar fi reusit sa descopere care dintre cele doua chipuri era mai alb. Trupul femeii era imobilizat sub trupul masiv si inert al barbatului ca intr-o camasa de forta.

         Dasa se trezi si amintirile dureroase ale noptii o napadira. Incerca sa inlature trupul care o strivea, dar se simtea de parca ar fi incercat sa mute un munte. Cand, intr-un final, dezgustul ii oferi puterea necesara si trupul barbatului se rostogoli pe spate alaturi de ea, un tipat de groaza umplu camera.

         Femeia privea ingrozita la barbatul de langa ea, la fata lui schimonosita si vanata, la ochii lui deschisi, al caror alb era acum patat de vinisoare rosii si singurul gest de care mai fu capabila inainte sa lesine a fost sa sune la politie.

Destin III

         Dasa parca masina in fata casei. Un gand ii incoltise in suflet si acum isi infipsese ghearele in creier, cerandu-si materializarea. “ Indiferent ce s-ar intampla, indiferent ce-mi va rezerva viitorul, voi pleca”… striga gandul, batand cu putere la portile inimii. “ Nimic nu poate fi mai rau decat prezentul. Nici chiar moartea.” Dasa cobori din masina cu inima aproape sa-i sparga gratiile pieptului si intra in casa.

         Linistea ce domnea in casa imensa o infricosa. Drumul spre dormitor il parcurse ca o somnambula. Igor nu era acasa. Singurul lucru ce mai amintea de el si de noaptea precedenta era mirosul, inca foarte pregnant, de alcoo

  “  Probabil ca acum isi face plinul de bautura”, isi spuse Dasa cu ironie si dezgust. “ Dar e mai bine asa. O sa am destul timp.” Scoase la repezeala un geamantan mare si arunca in el cateva lucruri mai importante, dosarele clientilor ei si ceva maruntisuri adunate de-a lungul anilor, de fiecare data cand se simtea singura. Se indrepta spre usa, carand geamantul cu greutate, cand auzi zgomotul unei masini ce tocmai oprise in fata casei. “ Fuck!!! Tocmai acum ti-ai gasit sa apari, derbedeule?”, injura ea nervoasa.

Un taxi parca in fata casei si Igor cobori anevoie din el. Dasa ascunse geamantanul si acum privea dezgustata cum  sotul ei se chinuia sa urce cele cateva trepte ce duceau spre intrare, mai mult tarandu-se. Stia ca urmeaza inca o noapte de cosmar, ca de fiecare data cand Igor venea beat, asa ca se duse in bucatarie. Puse de cafea si isi aprinse o tigara. Sotul ei reusise sa intre in casa, intr-un final, si Dasa deduse asta dupa urletele si injuraturile ce se auzeau din ce in ce mai tare si mai clar. Femeia continua sa fumeze cu o aparenta nepasatoare, dar inima i se zbatea in piept ca o pasare intr-o colivie. Igor aparu brusc in usa bucatariei, cu hainele sifonate si abia tinandu-se pe picioare.

-         -Что за чёрт? Dasa se intoarse cu spatele la el, prefacandu-se ca nu il observa, cu toate ca lucrul acesta era practic imposibil dupa felul in care urla Igor.  De ce dracu’ nu raspunzi cand te strig? Urla inca o data barbatul, pornind turbat catre sotia lui, cu pumnul ridicat, pregatit s-o loveasca. Insa bautura ii anulase simtul echilibrului, si dupa primul pas, barbatul masiv se trezi imbratisand podeaua. Dasa se intoarse, scarbita, la auzul bufniturii. Stia ca daca nu va incerca sa-l ajute, el o va bate pana la incostienta. Dar tot din experienta stia ca acelasi lucru se va intampla si daca se va apleca sa-l ridice. Asa ca, de ce sa se oboseasca?

    

Cafeaua era gata. Dasa isi umplu o ceasca si isi mai aprinse o tigara. Se aseza calma pe unul din scaune si urmarea fara pic de interes spectacolul ridicol, pe care il stia pe de rost. Igor facea sfortari inutile sa se ridice de jos, dar trupul lui, prea mare si ingreunat de atata alcool, ii zadarnicea orice incercare.

-        - Esti asa de jalnic si dezgustator… susura Dasa, cu vadit dispret. Barbatul murmura ceva, probabil o injuratura. Ma intreb cum de nu ti-e greata de tine. 

Igor se agata de masa, reusind astfel sa se ridice, anevoie, si cu mult efort reusi sa se tranteasca greoi pe unul din scaune.  Capul ii vuia probabil din cauza bauturii, caci barbatul isi lua capul in maini si statu asa cateva secunde bune. Cand isi mai reveni, arunca o privire infuriata femeii din fata lui.

-         - Taci!...mormai periculos Igor. Taci, curva dracului, sau altfel….

Dasa incepu sa rada ascutit, isteric.

-         - Ha! Ha! Acum sunt curva, nenorocitule? Aveam o viata frumoasa inainte sa apari tu si ma orbesti cu promisiunile tale… Ai distrus totul in mine….De ce nu accepti divortul, daca tot ma crezi o curva?

-         - Niciodata! Puterea cu care Igor spuse acel cuvant o dobori pe Dasa. Semnificatia lui I se infipse in suflet ca un cutit otravit.

-        - Sunt om, in caz ca ai uitat! OM!!!!!! Striga Dasa cu disperare, in timp ce lacrimile incepura sa I se reverse pe obrajii albi. Am obosit sa-ti suport mereu si mereu depravarea, injuraturile si bataile…. Tu nu vezi ca duhnesti a alcool mai ceva ca o distilerie?

-        - Dasa, ai grija… cum… vorb…esti… Igor abia reusea sa articuleze cuvintele. Alcoolul si furia se amestecau intr-un cocktail Molotov. O vena groasa incepu sa-I pulseze la tample.

-       -  Du-te dracului!, suiera Dasa indignata, trecand in viteza pe langa el, in drum spre dormitor. Igor incerca sa o prinda de brat, dar gestul il dezechilibra si trupul lui masiv lua iar contact cu podeaua. O injuratura puternica rasuna in urma femeii.

Destin II

         Ceasul incepu sa sune cu insistenta. Dasa incerca sa-l opreasca, dar trupul amortit parca nu vroia s-o asculte. Adormise pe scaun, intr-o pozitie foarte incomoda. “De parca nu m-ar fi durut deja toate… “ Opri ceasul si privi in jur. Igor,sotul ei, era tot pe covor, in aceeasi pozitie.

         Dasa se ridica, il ocoli si porni spre baie. Dupa ce se spala si se imbraca, se privi in oglinda. Parul brunet ii era ciufulit, fata ii era alba, iar un ochi ii era incercuit de un halou vinetiu. Buza de jos ii era sparta, iar pe frunte avea o mica taiatura. Incerca sa se aranjeze in asa fel incat sa acopere urmele scenei din seara precedenta, dar machiajul nu reusi sa ascunda totul. “ La dracu’!” Dasa se mai privi o data in oglinda, isi puse o pereche de ochelari indeajuns de mari incat sa-I acopere jumatate de fata si iesi.

         Masina ei mica o astepta in fata portii. Pe drum spre judecatorie, femeia se opri sa-si ia o cafea. Ar fi facut orice sa nu trebuiasca sa mearga la lucru. Stia ca toti o vor privi cu mila. Or ea ura mila si compasiunea celorlalti mai mult decat orice. “ Toti te compatimesc, dar nimeni nu te ajuta”, gandi ea urcand scarile tribunalului. Dasa era avocata, una dintre cele mai bune din Londra.

         Ziua trecu greu, partial din cauza faptului ca nu avusese niciun proces, si pentru ca, asa cum se astepta femeia, toti colegii ei o priveau lung si susoteau de fiecare data cand trecea pe langa ei. Dasa era prea obosita ca sa ii mai pese. Nu era prima data cand asta se intampla.

-        - De ce nu il parasesti?, o intreba George, singurul dintre toti colegii cu care Dasa se intelegea. De cat timp il suporti?

-        - De prea mult timp, raspunse Dasa cu o voce obosita.

-        - Si atunci, de ce il lasi sa te trateze asa? De ce ii permiti sa-si bata joc de tine? Dasa, tu esti o femeie extraordinara… nu merita sa suporti asa un animal langa tine, continua George, intinzandu-I o tigara. Dasa isi aprinse tigara si sufla fumul prelung.

-        - Crezi ca nu am incercat sa divortez?, raspunse ea cu o voce chinuita. Crezi ca eu nu vreau sa scap din Iadul asta?

-        - Si de ce nu o faci? Ce te opreste?,continua George sa o interogheze.

-        - Ce ma opreste? Dasa il privi ironica pe colegul ei. Nu-l cunosti pe Igor? Daca plec si ma gaseste, e in stare sa ma omoare. Facu o pauza de cateva secunde, apoi continua: si oricum, nu am unde fugi… Stii doar ca nu am pe nimeni…

George tacu. Stia ca Dasa are dreptate. Stia ca Igor ar fi fost in stare de orice ca sa o gaseasca si sa o aduca inapoi, vie sau nu… Ar fi vrut sa o poata ajuta. Dar Igor Tarasov era unul dintre cei mai bogati si mai influenti oameni din Londra.  De fapt, cunostintele lui se intindeau in toata Anglia. Sa o ajute ar fi insemnat sa-si puna singur streangul de gat.

-       -  Imi pare rau, Dasa… Vocea lui exprima regretul si neputinta de a o ajuta.

-       -  Ne vedem maine, George. Dasa ii zambi stramb. Si ei ii parea rau…

 Drumul spre casa ii dadea fiori reci pe sira spinarii. Se gandea cu ironie la situatia ei. Ea, Daria Egorov, era cea care rezolva problemele tuturor. Toti apelau la ea in calitate de avocat, de colega, de prietena… Dar, in mod paradoxal si absolut stupid, pe ea insasi nu se putea ajuta. Pe ea nu o putea ajuta nimeni.

De 4 ani, de cand devenise sotia lui Igor Tarasov, viata ei se schimbase complet. Avea 22 de ani pe atunci, era multumita cu realizarile ei, era o tanara la inceputul carierei de avocat si viata i se deschidea luminoasa in fata. Doar dragostea ii lipsea. Asta ii lipsise intotdeauna, inca din copilarie.

         Si atunci, l-a cunoscut pe Igor. Mai mare decat ea cu 5 ani, era un tanar  frumos, linistit, inconjurat mereu de o aura misterioasa. Dasa vazuse in  el iubirea pe care nu o primise niciodata. Tatal lui Igor era un om de afaceri cunoscut- fiul lui ii calca pe urme. Primii doi ani ai relatiei lor au reprezentat pentru Dasa Paradisul. “ Anii aceia au fost un vis frumos. Si au disparut la fel de repede precum un vis”, isi spuse Dasa cu regret.  

         Dar dupa ce Stepan, tatal lui Igor a murit, la scurt timp dupa nunta lor, totul s-a schimbat. Igor a inceput sa-si arate adevarata fata. Incepuse sa lipseasca de acasa cu zilele, timp in care petrecea in compania diversilor “prieteni” si a diferitelor femei de ocazie, iar cand ajungea acasa era mereu beat.  La inceput, cand Dasa ii reprosa comportamentul destrabalat, Igor isi cerea scuze si pentru o perioada, redevenea barbatul pe care Dasa il cunoscuse si de care se indragostise. Dar, cu timpul, el ajunsese sa nu-si mai ceara scuze pentru iesirile lui, pe care le considera “normale” si incepuse sa isi trateze sotia cu indiferenta.

         Dasa isi amintea si acum certurile zilnice dintre ei doi, pe ea implorandu-si sotul sa renunte la viata de destrabalare, si noptile pe care si le petrecea singura in pat, plangand. Intr-o zi, i-a spus ca vrea sa divorteze. Atunci, Igor a lovit-o pentru prima data. Indurerata, dezamagita, Dasa s-a mutat la o prietena. Igor a venit dupa ea, plangand si cerandu-si scuze, implorand-o sa se intoarca, cu promisiuni false ca totul va fi bine, ca el nu poate trai fara ea, ca pentru ea se va schimba. Iar ea l-a crezut. De atunci, viata ei a devenit un Iad.

“ Fuck it! Ce nai…?”, suiera Dasa apasand claxonand si apasand frana pana la podea. In fata masinii, pe sosea, un vagabond ce ii sarise brusc in fata, dansa cu o sticla de alcool in mana. Dasa scoase capul pe geam si se rasti la vagabond. Dupa ce acesta parasi carosabilul, femeia mai merse cateva sute de metri si parca in fata unui magazin, cu gandul sa isi ia un pachet de tigari.

         Intrand in magazin, Dasa isi vazu reflectia intr-o vitrina. La prima vedere, parea o fetiscana de 16-17 ani, nu o femeie de 26 de ani. Statura ei mignona, parul negru ce cadea in bucle si ii incadra delicat fata mica, tenul alb, gura mica si buzele pline o faceau sa para mai degraba o adolescenta timida. Costumul ei deux-piece, gri si sobru, parea usor nepotrivit fizionomiei ei si aducea mai mult a costum de Halloween.

         “ Sunt tanara. Sunt atat de tanara…”. Dasa parea sa realizeze acest fapt abia in clipa de fata. Intamplarile din ultimii ani, casnicia ei ce parea mai degraba o piesa de teatru prost scrisa o faceau sa se simta fara varsta, fara trecut, fara viitor. In sufletul ei exista doar un prezent blestemat, mereu acelasi, ce sfida succesiunea zilelor.

Destin I

Pumnul cazu ca un traznet asupra siluetei mici, pe care spaima o tinea lipita de perete. Trupul mic si slab se prabusi la pamant, lovindu-se in cadere de coltul mesei de bucatarie. Femeia isi duse instinctiv mainile la cap si se ghemui pe podea, incercand sa sape astfel de ploaia de lovituri care nu mai inceta.

         Timpul se opri in loc. Se auzi zgomotul usii trantite, dar nu indrazni sa priveasca in jur. Si chiar daca ar fi indraznit, durerea care ii paraliza tot trupul o impiedica sa faca cea mai mica miscare.

Ceasul de pe perete isi ticaia monotonul ritm. Dasa nu mai stia de cat timp zacea pe podeaua bucatariei… I se parea o vesnicie. Ar fi vrut sa planga, dar parca durerea ii impietrise si sufletul. Cand gasi suficienta putere pentru a se ridica de jos, afara era intuneric. Ploua torential.

         Dasa isi aseza pe umar breteaua rochiei rupte si deschise geamul. Isi dorea sa fie acolo, in ploaie, si ploaia sa spele totul. Durerea, umilinta, nepasarea… Totul… Isi aprinse o tigara si se cuibari pe unul din scaunele de bucatarie. Gemu usor, caci o durea tot trupul. Isi fixa privirea pe geam, privind pierduta la ploaia ce batea in geam. Zgomotul ploii ii linistea intrucatva sufletul. Reveni la realitate doar cand simti ca jarul tigarii ii ardea degetele. Zdrobi chistocul in scrumiera si se ridica.

         Aluneca usor pe culoar si trecu in baie. Intra direct sub dus, neindraznind sa se priveasca in oglinda. Apa fierbinte ii aluneca pe trupul plin de lovituri, atenuand usor durerea.

“De-ar fi posibil ca si durerea sufleteasca sa treaca cu un simplu dus.” Isi spuse Dasa. Cand dusul isi facu efectul si Dasa isi mai reveni, se infasura intr-un prosop si intra in dormitor.

         In camera mirosea puternic a alcool. Pe covor zacea intins un barbat, cu o mana ridicata pe pat. Avea o silueta imensa, un corp bine facut, brate mari. Pozitia lui indica faptul ca incercase sa se aseze in pat, dar se prabusi inainte sa reuseasca. Dasa isi privi dezgustata sotul.

         Cand il cunoscuse, cu 6 ani in urma,simtise ca el este barbatul perfect pentru ea. Avea un sarm incredibil, un zambet care subjuga si o privire patrunzatoare. Parul lui blond ii dadea o infatisare placuta si, in ciuda siluetei lui masive, lasa impresia ca are o fire blanda si de incredere. Bratele lui mari promiteau protectie si siguranta. Stransa in imbratisarea lui calda, Dasa se simtea ocrotita, iubita… simtea ca toate nalucile trecutului dispar.

         Dar ce amarnic s-a inselat… “Mielul cel bland s-a transformat peste noapte intr-un taur infuriat. Cu fiecare strop de bautura pe care il pune in gura, isi pierde mintile. Pana si dragostea si-a inecat-o in bautura, nenorocitul….”, sopti Dasa cu sila la vederea sotului ei. “ Uite ca istoria se repeta, pana la urma. Toata viata am fugit de oameni beti si de violenta, si tot peste asta am dat”, gandi femeia cu tristete.

         Dasa isi amintea scenele din copilarie, cand tatal ei venea acasa beat si o batea pe mama ei cu salbaticie. Ea statea ghemuita intr-un colt al camerei, privind totul plangand, astupandu-si urechile cu mainile, sa nu mai auda tipetele mamei ei. Pe la 8 ani, a inceput sa intervina in certuri, sarind in apararea mamei sale, suportand ea mania crunta a tatalui. Ani intregi s-au scurs asa, mereu cu aceeasi scena repetandu-se aproape zilnic, ca un disc stricat. Pana cand…

“ Pana cand mama nu a mai suportat si s-a stins… Pana cand pe tata l-a luat politia si l-a inchis pentru omor… Iar eu…” Dasa suspina dureros. Avea doar 16 ani si s-a trezit singura pe lume. Atunci si-a jurat ca ea nu va mai trece niciodata prin asa ceva.

Ploaie

Ploua marunt peste cartierul saracacios si gri. Cenusiul cladirilor de beton se scurgea odata cu ploaia, transformandu-se intr-o ceata murdara si inecacioasa. Strazile pustii erau traversate doar de paraiase mici de apa, care antrenau in drumul lor si ultima farama de lumina.

Ceata acoperea totul. In cenusiul acela monoton, un felinar mic se incapatana sa-si mentina lumina. Parea ca lupta cu ploaia, cu ceata, cu intunericul, caci palpaia des, si uneori se stingea pentru cateva clipe ca pentru a se odihni, si apoi stralucea iarasi.

Vrajit de jocul dintre lumina si ceata, un copil iesi in ploaie si imbratisa felinarul solitar. Noroiul ii acoperi picioarele desculte, ceata il invalui cu o manta protectoare, iar ploaia ii spala de pe fata urmele lacrimilor. Imbratisand felinarul, copilul sopti:

-      Mama si tata se cearta iar… Eu nu vreau sa se mai certe. Nu mai vreau ca tata sa o bata pe mama…. Cu privirea plina de o inocenta speranta, copilul privi in sus, spre felinar, si intreba: Nu poti sa aduci lumina si la noi in casa? Lumina ta e calda. Si linistitoare. Poate asa…. Poate asa o sa fie bine si la noi.

Ceata invalui copilul intr-o mantie invizibila, ploaia striga din ce in ce mai tare, cenusiul muri si negrul ii lua locul. Odata cu intunericul, in ritmul tumultuos al ploii, se sfarsi si zbuciumul precoce al unui suflet inca inocent.

Nimeni nu observa lipsa puiului de om. Doar dimineata, cu razele ei calde, fu cea care mangaie trupul mic ce statea ghemuit langa felinar.

Cativa caini, treziti si ei de razele jucause, adulmecara trupul copilului, dar raceala si inertia lui ii speriara, si cainii incepura sa latre.

Cerul senin, acoperit doar de cativa norisori albi si pufosi, promitea o zi frumoasa. Toata natura invia in acea dimineata de primavara, nesimtitoare la imaginea trupului mic si rece.

Visul VIII - Epilog

Departe, pe o plaja pustie, inconjurata de stanci negre si singuratice, marea purtase pe valurile ei trupul inert al unui tanar brunet. Fata lui frumoasa, de o frumusete demonica, zacea acum ingropata in nisip. Semana cu un zeu adormit. Doar zambetul ce ii ramasese intepenit pe buze ii trada firea telurica.

Cativa pescarusi zburau deasupra valurilor, povestind vantului intamplarea neobisnuita. Doar ei, marea si cerul senin fusesera singurii martori ai zborului acestui tanar ce semana cu un zeu. Stancile masive ii oferisera inaltimea… marea ii primise ofranda trupului.

*

Toamna impartea darnica copacilor rosu si galben. Vantul adia usor, mangaind dragastos frunzele, invartindu-le intr-un ultim dans – al mortii.

Lete si Razvan priveau amandoi pierduti la nebunia de culori a naturii. Chiar daca trecusera trei ani de cand Nalia murise, nici unul dintre ei nu se putuse obisnui cu lipsa ei. Asteptau parca, clipa de clipa, ca ea sa intre pe usa, cu parul ciufuluit si obrajii rosii, colorat si el de vantul toamnei.

Nalia iubea toamna. Toamna aparuse pe lume si tot toamna renuntase la zbuciumul vietii. Ochii lor goi si tristi o cautau parca prin mormantul de frunze.

Amandoi o visasera in noaptea aceea. Dar, de dimineata, nu avusesera curajul sa se priveasca unul pe celalalt. Cand, in sfarsit, privirile li se intalnira, impartasira acelasi gand, isi povesteau acelasi vis… Ea, imbracata intr-o rochie alba, state ape malul marii. Marea ii alinta gleznele mici. Langa ea, alintandu-I umerii goi, un tanar ce semana cu un zeu, ii soptea ceva. Nalia se intoarse spre el, zambind cu dragoste.

In fata lor, soarele se nastea usor din mare.

Visul VII

Timpul le vindeca pe toate, asa se spune. Incetul cu incetul, totul parea ca revine la normal. Dar in Nalia, ceva murise. Incerca sa pastreze aparenta unei fericiri false, dar ea devenise rece, indiferenta. Nu mai gasea forta sa se implice in nimic. Si nici nu mai dorea asta. Stia ca daca va ajunge iarasi sa viseze la fericire, va suferi.
Lete si Razvan ii simteau schimbarea, dar nu indrazneau sa o intrebe nimic, sperand in sinea lor ca Nalia isi va reveni, cu timpul.
Toamna veni iarasi, aducand in urma ei o trena de ploi. Nalia statea deseori la ferestra, privind stropii de ploaie lovindu-se de geam si adunandu-se apoi in siroaie lunguiete. Se simtea bine cand privea ploaia. Simtea mereu o nevoie acuta sa planga, dar parca nici pentru asta nu mai gasea destula forta. Ploaia reprezenta plansul ei. Sunetul picurilor ii aduceau o liniste mult dorita.

-          Pe unde –ti zboara gandurile?o intreba Lete intr-o dimineata.

-          Mereu am asteptat pe cineva, spuse Nalia, continuand sa-si impleteasca firul gandurilor cu picurii ce alunecau usor pe geam. Ma trezesc dimineata, privesc deznadajduita pe geam si astept… si astept… Dar nu vine nimeni. Totul e rece. Geamul… Ploaia care nu mai conteneste… Si raceala asta s-a prelins in mine. Existenta mea a amortit. Sufletul mi-e rece si el.

-          Poate te astepti pe tine, ii raspunse gandurilor Lete. Esti prezenta numai cu trupul, cealalta parte ti-a ramas pe undeva, pierduta…  Lete isi arunca si ea privirea la ploaia care biciuia geamul.

In acea seara, Lete, Nalia si Razvan iesira in oras, impreuna cu un bun prieten de-al lui Razvan, Andrei. Timpul dadu la iveala faptul ca Andrei era acel “muritor” ce ii trimitea zilnic Naliei scrisori. Era un baiat destul de timid, cuminte - un visitor. Nalia simtea ca alaturi de el ii va fi bine. Nu il iubea, dar spera ca timpul sa o invete sa-l poata iubi si ea, la randul ei. Cel putin, de un lucru era sigura – Andrei nu o va mai face sa sufere. Dupa un an de zile, cei doi hotarara sa se casatoreasca.
Cu cateva saptamani inainte de nunta, insa, cu Nalia incepu sa se petreaca ceva ciudat. Avea o dispozitie foarte schimbatoare. Era cand vesela, cand trista, cand nerabdatoare. Nimeni insa nu se ingrijora, punand toate acestea pe seama evenimentului ce se apropia. Numai Nalia stia insa adevarul. In ultima vreme, visul ei incepu sa se repete tot mai des. Barbatul din vis o chema in fiecare seara. Nalia simtea, cumva, ca locul ei e acolo, langa el.
In seara dinaintea nuntii, Nalia se mai privi o data in oglinda.
- “Esti o mare mincinoasa, Nalia”- o certa oglinda. Tu nu stii sa iubesti. De ce ai acceptat sa traiesti o minciuna? Chipul din oglinda o privi cu repros.
-  Am obosit sa tot fuga dupa iubire. Da, nu-l iubesc pe Andrei, dar el ma iubeste… Poate, cu timpul, voi invata si eu sa iubesc, ii raspunse ganditoare Nalia chipului din oglinda.
Se simtea adiind un vanticel bland, iar mirosul sarat al marii ii gadila narile. Nalia inchise ochii, dorind sa savureze momentul. “ Mare? Vant? Ce naiba?” Nalia deschise speriata ochii. In fata ei, valurile marii se intreceau pana la mal, briza adia usor si cativa pescarusi se jucau cu vantul. “ Parca adineauri eram in camera… Doamne, o iau razna”, isi spuse Nalia, inchizand si deschizand ochii, in speranta ca totul ca reveni la normal. Dar, in locul camerei ei, tot marea ii aparu in fata ochilor. Nalia privi mirata in jur, nevenindu-I sa creada. Se apleca si lua nisip in palme, dorindu-si ca totul sa fie doar o iluzie. Firele de nisip caldut ii alunecara printre degete.
“ Doamne, parca totul ar fid oar o farsa a destinului. Nu poate fi real.”, incerca Nalia sa se convinga, desi simtise in palma fierbinteala nisipului. “ Acum sunt sigura ca sunt nebuna”.  Nalia incerca sa rada, dar rasul I se ineca.

-          Ce inseamna sa fii nebun? Nalia tresari speriata. Langa ea, acelasi tanar brunet, cu ochii negri,din visul ei, o privea patrunzator. Privirea lui, zambetul lui, ii erau atat de familiare si de dragi Naliei.

-          Ce e nebunia? Nu stiu… Dar cand te uiti in oglinda si brusc te trezesti pe malul marii, asta este putin… ne-bun.

-          Esti aici pentru ca eu te-am chemat, spuse tanarul. O privi cateva secunde, apoi ii captura palma mica in culcusul mainii lui si depuse o sarutare in palma.

-          Deci totul e doar un vis… sopti Nalia.

-          Sunt la fel de real ca si tine. Ochii lui aruncau scantei in timp ce raspunse. Renuntand la vise, ai incercat sa ma ucizi, sa-ti renegi destinul. Dar destinul nu poate fi renegat, iar ucigandu-ma, te vei ucide pe tine. Desi m-am nascut din lacrimile tale, din durerea si dezamagirile tale, am devenit parte din tine, iar tu-parte din mine. Acum, nu putem exista decat impreuna, continua el. Nalia il privi trista.

-          Tu nu existi. Esti o iluzie. Am incercat in tine un biet refugiu, fugind de realitate. Dar am esuat. Din nou. M-am obisnuit. Nalia se pierdu in oceanul nesfarsit si intunecat al privirii lui. Se smulse apoi brusc de langa el.

-          Maine ma casatores. Mi-am acceptat realitatea. Mi-am acceptat slabiciunile. Nalia incepu sa deseneze in nisip, oarecum distrata. Stii, mereu mi-am dorit sa fiu actrita. Sa scap de propria-mi viata. Azi sa fiu o baba egoista, maine o tanara inocenta, poimaine o femeie la casa ei, cu un sot ce o inseala, cu doi-trei copii si o scorpie de soacra si asa mai departe... Dar... Uita-te la mine...nu sunt in stare sa-mi joc nici macar propriul rol... Ajunsa pe scena vietii, ma simteam implinita, toti ma pictau din priviri, sala intreaga-mi parea un pian ce-mi canta fericirea... Dar intr-o zi, mi-am uitat replicile... Cum sa fii actor daca nu esti in stare sa-ti joci rolul? Am devenit o exilata, zilele mele isi canta acum monoton prohodul…  Dar mi-am gasit un rol mai bun, spuse Nalia zambind plat. Maine o sa joc rolul unei mirese fericite, si apoi, zi de zi, voi fi pe rand o sotie dragalasa si cuminte… o mama devotata…apoi o batrana cicalitoare, visand mereu la tineretea ei… Poate, intr-o zi, voi ajunge eu sa joc rolul unei scorpii de soacra… Mai stii? Nalia zambi din nou trist. Poate ca nu sunt buna ca actrita, dar am destul timp sa invat.

-          Dimpotriva, esti o actrita foarte buna. Ti-ai negat existenta, fiinta, ti-ai abandonat visele... Ti-ai pus masca nepasarii, te-ai ascuns in tine. Joci rolul unei zeite amnezice si iti place asta. Monotonia ti-e scut in fata necunoscutului. De fapt, esti doar o fricoasa. Ti-e frica de tine. De asta ti-ai uitat replicile propriului rol. Pentru ca iti era frica de ceea ce insemna el. Asa ca ai ales un rol care sa nu-ti dea multa bataie de cap. Ai ales nimicul.

-          Taci!sopti Nalia. Am ales déjà… Tanarul o prinse in stransoarea imbratisarii lui. Buzele lui ii atinsera urechea, picurand promisiuni fierbinti in sufletul Naliei: 

Priveste numai la final
Ploaia in rochie de bal
Va veni la nunta noastra
Luminand intaia oara
Semnul ploilor de vara
Prinse-ntr-un inel.
Priveste numai la final
In oglinda unui val
Sub un cer de floare albastra
Ne privim dintr-o poveste
Din ce a fost si nu mai este
Tot la fel.... *

Soaptele lui fierbinti o ameteau pe Nalia. In jurul ei, totul parca se risipea in vant. Isi simtea pana si trupul disipandu+se sub respiratia vantului. Doua brate o cuprind, in timp ce o voce ii sopteste la ureche: „ Gata cu visul, somnoroaso! A sosit ziua cea mare!” Nalia continua sa tina ochii inchisi, incercand sa retina totul, dar totul disparuse deja. Intr-un final, Nalia deschise ochii.
Soarele  isi arunca razele jucause in camera, pasarelele ciripeau vesel. Era o toamna blanda. Dar in sufletul Naliei era primavara… inima ei presimtea un nou inceput. Oricat de frumos era totul in jur, Nalia nu dorea nimic din toate acestea. Realizase ca locul ei era acolo, langa demonul cu privirea de onix.

-          Ma asteapta…sopti Nalia visatoare, cu gandul la visul ce urma sa devina realitate.

Lete se aseza pe marginea patului, zambind.

-          Bineinteles ca te asteapta, doar vei fi mireasa lui, continua Lete, crezand ca Nalia se gandea la Andrei.

Nalia se ridica vesela din pat si incepu sa cante, invartindu-se prin fata oglinzii in pasi de vals. Lete o privea amuzata.

-          Cineva e foarte fericit, spuse Lete, bucurandu-se sa o vada pe Nalia atat de zambitoare. Razvan ciocani usurel la usa si intra.

-          Lete, las-o pe Nalia sa se pregateasca. Toata lumea o asteapta, anunta el solemn, apoi zambindu-I fericit Naliei.

-          Da…. Ma asteapta… sopti Nalia zambind.

Lete si Razvan  privira inca o data la silueta ce aluneca prin camera dansand, si apoi parasira camera. Rochia de mireasa pe care o imbraca Nalia era neagra, asa cum ii prevestise Letei candva. In fata oglinzii, Nalia se privi pentru ultima oara. Arata ca o zeita aducatoare de moarte. Tenul ei alb contrasta puternic cu negrul pur al rochiei, impletindu-se intr-un joc monocrom. Singur parul ei, de culoarea vinului, arunca o pata de culoare. Privirea luminoasa, ce anticipa fericirea, si zambetul ce ii radia pe buze, ii inseninau fata.

“ Gata! Sunt gata!” hotari Nalia si se aseza pe pat. Lama ce ii aluneca peste vene ii trimitea dulci fiori de durere prin tot corpul. Sangele ii pulsa salbatic, curgand siroaie pe mana alba, ca de marmura. Trupul ei tanar tremura. Nalia inchise ochii, savurand fiorii reci ce ii alunecau pe sira spinarii, paralizandu-I incet tot trupul.
“  Ploaia-n rochie de bal
   Va veni la nunta noastra….” .
Atat mai reusi sa sopteasca, in timp ce ultima zvacnire de viata se potoli. Zambetul ii ingheta pe buze.