Visul VII

Timpul le vindeca pe toate, asa se spune. Incetul cu incetul, totul parea ca revine la normal. Dar in Nalia, ceva murise. Incerca sa pastreze aparenta unei fericiri false, dar ea devenise rece, indiferenta. Nu mai gasea forta sa se implice in nimic. Si nici nu mai dorea asta. Stia ca daca va ajunge iarasi sa viseze la fericire, va suferi.
Lete si Razvan ii simteau schimbarea, dar nu indrazneau sa o intrebe nimic, sperand in sinea lor ca Nalia isi va reveni, cu timpul.
Toamna veni iarasi, aducand in urma ei o trena de ploi. Nalia statea deseori la ferestra, privind stropii de ploaie lovindu-se de geam si adunandu-se apoi in siroaie lunguiete. Se simtea bine cand privea ploaia. Simtea mereu o nevoie acuta sa planga, dar parca nici pentru asta nu mai gasea destula forta. Ploaia reprezenta plansul ei. Sunetul picurilor ii aduceau o liniste mult dorita.

-          Pe unde –ti zboara gandurile?o intreba Lete intr-o dimineata.

-          Mereu am asteptat pe cineva, spuse Nalia, continuand sa-si impleteasca firul gandurilor cu picurii ce alunecau usor pe geam. Ma trezesc dimineata, privesc deznadajduita pe geam si astept… si astept… Dar nu vine nimeni. Totul e rece. Geamul… Ploaia care nu mai conteneste… Si raceala asta s-a prelins in mine. Existenta mea a amortit. Sufletul mi-e rece si el.

-          Poate te astepti pe tine, ii raspunse gandurilor Lete. Esti prezenta numai cu trupul, cealalta parte ti-a ramas pe undeva, pierduta…  Lete isi arunca si ea privirea la ploaia care biciuia geamul.

In acea seara, Lete, Nalia si Razvan iesira in oras, impreuna cu un bun prieten de-al lui Razvan, Andrei. Timpul dadu la iveala faptul ca Andrei era acel “muritor” ce ii trimitea zilnic Naliei scrisori. Era un baiat destul de timid, cuminte - un visitor. Nalia simtea ca alaturi de el ii va fi bine. Nu il iubea, dar spera ca timpul sa o invete sa-l poata iubi si ea, la randul ei. Cel putin, de un lucru era sigura – Andrei nu o va mai face sa sufere. Dupa un an de zile, cei doi hotarara sa se casatoreasca.
Cu cateva saptamani inainte de nunta, insa, cu Nalia incepu sa se petreaca ceva ciudat. Avea o dispozitie foarte schimbatoare. Era cand vesela, cand trista, cand nerabdatoare. Nimeni insa nu se ingrijora, punand toate acestea pe seama evenimentului ce se apropia. Numai Nalia stia insa adevarul. In ultima vreme, visul ei incepu sa se repete tot mai des. Barbatul din vis o chema in fiecare seara. Nalia simtea, cumva, ca locul ei e acolo, langa el.
In seara dinaintea nuntii, Nalia se mai privi o data in oglinda.
- “Esti o mare mincinoasa, Nalia”- o certa oglinda. Tu nu stii sa iubesti. De ce ai acceptat sa traiesti o minciuna? Chipul din oglinda o privi cu repros.
-  Am obosit sa tot fuga dupa iubire. Da, nu-l iubesc pe Andrei, dar el ma iubeste… Poate, cu timpul, voi invata si eu sa iubesc, ii raspunse ganditoare Nalia chipului din oglinda.
Se simtea adiind un vanticel bland, iar mirosul sarat al marii ii gadila narile. Nalia inchise ochii, dorind sa savureze momentul. “ Mare? Vant? Ce naiba?” Nalia deschise speriata ochii. In fata ei, valurile marii se intreceau pana la mal, briza adia usor si cativa pescarusi se jucau cu vantul. “ Parca adineauri eram in camera… Doamne, o iau razna”, isi spuse Nalia, inchizand si deschizand ochii, in speranta ca totul ca reveni la normal. Dar, in locul camerei ei, tot marea ii aparu in fata ochilor. Nalia privi mirata in jur, nevenindu-I sa creada. Se apleca si lua nisip in palme, dorindu-si ca totul sa fie doar o iluzie. Firele de nisip caldut ii alunecara printre degete.
“ Doamne, parca totul ar fid oar o farsa a destinului. Nu poate fi real.”, incerca Nalia sa se convinga, desi simtise in palma fierbinteala nisipului. “ Acum sunt sigura ca sunt nebuna”.  Nalia incerca sa rada, dar rasul I se ineca.

-          Ce inseamna sa fii nebun? Nalia tresari speriata. Langa ea, acelasi tanar brunet, cu ochii negri,din visul ei, o privea patrunzator. Privirea lui, zambetul lui, ii erau atat de familiare si de dragi Naliei.

-          Ce e nebunia? Nu stiu… Dar cand te uiti in oglinda si brusc te trezesti pe malul marii, asta este putin… ne-bun.

-          Esti aici pentru ca eu te-am chemat, spuse tanarul. O privi cateva secunde, apoi ii captura palma mica in culcusul mainii lui si depuse o sarutare in palma.

-          Deci totul e doar un vis… sopti Nalia.

-          Sunt la fel de real ca si tine. Ochii lui aruncau scantei in timp ce raspunse. Renuntand la vise, ai incercat sa ma ucizi, sa-ti renegi destinul. Dar destinul nu poate fi renegat, iar ucigandu-ma, te vei ucide pe tine. Desi m-am nascut din lacrimile tale, din durerea si dezamagirile tale, am devenit parte din tine, iar tu-parte din mine. Acum, nu putem exista decat impreuna, continua el. Nalia il privi trista.

-          Tu nu existi. Esti o iluzie. Am incercat in tine un biet refugiu, fugind de realitate. Dar am esuat. Din nou. M-am obisnuit. Nalia se pierdu in oceanul nesfarsit si intunecat al privirii lui. Se smulse apoi brusc de langa el.

-          Maine ma casatores. Mi-am acceptat realitatea. Mi-am acceptat slabiciunile. Nalia incepu sa deseneze in nisip, oarecum distrata. Stii, mereu mi-am dorit sa fiu actrita. Sa scap de propria-mi viata. Azi sa fiu o baba egoista, maine o tanara inocenta, poimaine o femeie la casa ei, cu un sot ce o inseala, cu doi-trei copii si o scorpie de soacra si asa mai departe... Dar... Uita-te la mine...nu sunt in stare sa-mi joc nici macar propriul rol... Ajunsa pe scena vietii, ma simteam implinita, toti ma pictau din priviri, sala intreaga-mi parea un pian ce-mi canta fericirea... Dar intr-o zi, mi-am uitat replicile... Cum sa fii actor daca nu esti in stare sa-ti joci rolul? Am devenit o exilata, zilele mele isi canta acum monoton prohodul…  Dar mi-am gasit un rol mai bun, spuse Nalia zambind plat. Maine o sa joc rolul unei mirese fericite, si apoi, zi de zi, voi fi pe rand o sotie dragalasa si cuminte… o mama devotata…apoi o batrana cicalitoare, visand mereu la tineretea ei… Poate, intr-o zi, voi ajunge eu sa joc rolul unei scorpii de soacra… Mai stii? Nalia zambi din nou trist. Poate ca nu sunt buna ca actrita, dar am destul timp sa invat.

-          Dimpotriva, esti o actrita foarte buna. Ti-ai negat existenta, fiinta, ti-ai abandonat visele... Ti-ai pus masca nepasarii, te-ai ascuns in tine. Joci rolul unei zeite amnezice si iti place asta. Monotonia ti-e scut in fata necunoscutului. De fapt, esti doar o fricoasa. Ti-e frica de tine. De asta ti-ai uitat replicile propriului rol. Pentru ca iti era frica de ceea ce insemna el. Asa ca ai ales un rol care sa nu-ti dea multa bataie de cap. Ai ales nimicul.

-          Taci!sopti Nalia. Am ales déjà… Tanarul o prinse in stransoarea imbratisarii lui. Buzele lui ii atinsera urechea, picurand promisiuni fierbinti in sufletul Naliei: 

Priveste numai la final
Ploaia in rochie de bal
Va veni la nunta noastra
Luminand intaia oara
Semnul ploilor de vara
Prinse-ntr-un inel.
Priveste numai la final
In oglinda unui val
Sub un cer de floare albastra
Ne privim dintr-o poveste
Din ce a fost si nu mai este
Tot la fel.... *

Soaptele lui fierbinti o ameteau pe Nalia. In jurul ei, totul parca se risipea in vant. Isi simtea pana si trupul disipandu+se sub respiratia vantului. Doua brate o cuprind, in timp ce o voce ii sopteste la ureche: „ Gata cu visul, somnoroaso! A sosit ziua cea mare!” Nalia continua sa tina ochii inchisi, incercand sa retina totul, dar totul disparuse deja. Intr-un final, Nalia deschise ochii.
Soarele  isi arunca razele jucause in camera, pasarelele ciripeau vesel. Era o toamna blanda. Dar in sufletul Naliei era primavara… inima ei presimtea un nou inceput. Oricat de frumos era totul in jur, Nalia nu dorea nimic din toate acestea. Realizase ca locul ei era acolo, langa demonul cu privirea de onix.

-          Ma asteapta…sopti Nalia visatoare, cu gandul la visul ce urma sa devina realitate.

Lete se aseza pe marginea patului, zambind.

-          Bineinteles ca te asteapta, doar vei fi mireasa lui, continua Lete, crezand ca Nalia se gandea la Andrei.

Nalia se ridica vesela din pat si incepu sa cante, invartindu-se prin fata oglinzii in pasi de vals. Lete o privea amuzata.

-          Cineva e foarte fericit, spuse Lete, bucurandu-se sa o vada pe Nalia atat de zambitoare. Razvan ciocani usurel la usa si intra.

-          Lete, las-o pe Nalia sa se pregateasca. Toata lumea o asteapta, anunta el solemn, apoi zambindu-I fericit Naliei.

-          Da…. Ma asteapta… sopti Nalia zambind.

Lete si Razvan  privira inca o data la silueta ce aluneca prin camera dansand, si apoi parasira camera. Rochia de mireasa pe care o imbraca Nalia era neagra, asa cum ii prevestise Letei candva. In fata oglinzii, Nalia se privi pentru ultima oara. Arata ca o zeita aducatoare de moarte. Tenul ei alb contrasta puternic cu negrul pur al rochiei, impletindu-se intr-un joc monocrom. Singur parul ei, de culoarea vinului, arunca o pata de culoare. Privirea luminoasa, ce anticipa fericirea, si zambetul ce ii radia pe buze, ii inseninau fata.

“ Gata! Sunt gata!” hotari Nalia si se aseza pe pat. Lama ce ii aluneca peste vene ii trimitea dulci fiori de durere prin tot corpul. Sangele ii pulsa salbatic, curgand siroaie pe mana alba, ca de marmura. Trupul ei tanar tremura. Nalia inchise ochii, savurand fiorii reci ce ii alunecau pe sira spinarii, paralizandu-I incet tot trupul.
“  Ploaia-n rochie de bal
   Va veni la nunta noastra….” .
Atat mai reusi sa sopteasca, in timp ce ultima zvacnire de viata se potoli. Zambetul ii ingheta pe buze.