Ploaie

Ploua marunt peste cartierul saracacios si gri. Cenusiul cladirilor de beton se scurgea odata cu ploaia, transformandu-se intr-o ceata murdara si inecacioasa. Strazile pustii erau traversate doar de paraiase mici de apa, care antrenau in drumul lor si ultima farama de lumina.

Ceata acoperea totul. In cenusiul acela monoton, un felinar mic se incapatana sa-si mentina lumina. Parea ca lupta cu ploaia, cu ceata, cu intunericul, caci palpaia des, si uneori se stingea pentru cateva clipe ca pentru a se odihni, si apoi stralucea iarasi.

Vrajit de jocul dintre lumina si ceata, un copil iesi in ploaie si imbratisa felinarul solitar. Noroiul ii acoperi picioarele desculte, ceata il invalui cu o manta protectoare, iar ploaia ii spala de pe fata urmele lacrimilor. Imbratisand felinarul, copilul sopti:

-      Mama si tata se cearta iar… Eu nu vreau sa se mai certe. Nu mai vreau ca tata sa o bata pe mama…. Cu privirea plina de o inocenta speranta, copilul privi in sus, spre felinar, si intreba: Nu poti sa aduci lumina si la noi in casa? Lumina ta e calda. Si linistitoare. Poate asa…. Poate asa o sa fie bine si la noi.

Ceata invalui copilul intr-o mantie invizibila, ploaia striga din ce in ce mai tare, cenusiul muri si negrul ii lua locul. Odata cu intunericul, in ritmul tumultuos al ploii, se sfarsi si zbuciumul precoce al unui suflet inca inocent.

Nimeni nu observa lipsa puiului de om. Doar dimineata, cu razele ei calde, fu cea care mangaie trupul mic ce statea ghemuit langa felinar.

Cativa caini, treziti si ei de razele jucause, adulmecara trupul copilului, dar raceala si inertia lui ii speriara, si cainii incepura sa latre.

Cerul senin, acoperit doar de cativa norisori albi si pufosi, promitea o zi frumoasa. Toata natura invia in acea dimineata de primavara, nesimtitoare la imaginea trupului mic si rece.