Iubesc. Il iubesc enorm. Dar mi-e frica. Mi-e frica sa nu dezamagesc. Pe altii...sau poate pe mine... Prea mult timp am asteptat sa gasesc linistea.Simplitatea. Implinirea.Fericirea.Dar El-El m-a invatat toate acestea. Si, ca un orb care vede brusc lumina zilei, ma intreb daca nu e prea frumos ca sa fie si adevarat.
Am primit tot ce mi-am dorit vreaodata. Am primit chiar si ce nu mi-am dorit. Si ma intreb:"oare merit toate acestea?"
Si daca raspunsul e "Da", de ce exista teama asta de a nu dezamagi? De ce am uneori retineri in a exprima ceea ce gandesc, ce simt?

My life in toughts....

    E incredibil uneori cat de mult ma pot insela in privinta mea. Cu toate ca traiesc cu mine zi de zi, uneori ma surprind prin gandurile sau faptele mele. Nu o data mi s-a intamplat sa am impresia ca nu ma mai recunosc . Sau ca nu ma mai cunosc deloc. E derutant. Ma privesc in oglinda, dar ea reflecta aceeasi imagine mereu.Si totusi, eu nu ma simt aceeasi...
    Infatisarea exterioara nu e decat o masca menita sa pacaleasca pe cei din jur. In mod paradoxal, uneori ma las si eu pacalita de ea, de zambetul dragalas de pe fata mica, de ochii mari, de copil, care par atat de inocenti uneori... Dar nu mai sunt un copil. Inocenta nici pe atat...
    Dar uneori imi place sa ma mint singura. Uneori imi place sa fiu superficiala. Sa-mi ingrop gandurile negre undeva intr-un colt al mintii, si sa las zambetul acela fals care-mi flutura pe buze sa-mi fie stapan. Uneori, refuz sa gandesc, dau naibii tetrapiloctomia, care a devenit un tabiet, si stau minute in sir privind in gol. Bineinteles, cu o privire profund ganditoare(cred ca tot din obisnuita), si drept urmare toata lumea ma intreaba la ce ma gandesc. Bineinteles, daca le-as spune ca nu ma gandesc la nimic, ceea ce si fac, nimeni nu m-ar crede, asa ca incep sa indrug verzi si uscate...gen nemurirea sufletului sau ceva in genul...bullshits, anyway... Ador sa privesc reactiile celor din jur, doritori sa-mi linisteasca zbuciumul sufletului si sa-mi lamureasca nelamuririle (!). Si fac asta cu un adevarat sadism...
    DA, stiu!!! Nu suna prea frumos. Dar nici nu-mi pasa. Asta sunt eu. Uneori. Uneori pot fi si buna, si draguta, si fermecatoare, si toate alea-alea. Dar asta doar cand vreau. Si credeti-ma, nu vreau asta prea des. Imi place sa fiu rea.bE urat din partea mea, dar repet, asta sunt.
    Si totusi...Mereu exista un "dar", sau un "si totusi". Si totusi, cineva a reusit sa treaca dincolo de masca mea, dincolo de aparente, si sa vada adanc in mine. Mai adanc chiar decat pot eu vedea.
El mi-a aratat ca sunt importanta, ca sunt frumoasa, inteligenta, deosebita.... In ochii mari si verzi, el a citit bunatate. In sufletul meu a vazut frumusete. In mine si-a vazut viitorul.
    Prima data, am refuzat sa cred. Nu puteam accepta nimic din ce-mi spunea. Nici din ce-mi promitea. Am preferat sa fug. Am preferat sa raman superficiala, sa ma ascund in carcasa mea, sub aparenta de fata timida. Dar nu timiditatea m-a facut sa fug, ci frica. Nu puteam accepta toate promisiunile acelea frumoase. Nu puteam accepta ca sunt buna. Eu preferam sa fiu rea. Si distanta. Sau poate ca totul mi se parea prea frumos pentru a fi adevarat.
    Dar roata vietii s-a intors. Impotriva mea... In gandul meu incoltise ideea ca sunt buna, frumoasa, importanta. Aproape incepusem si eu sa cred in asta, pana cand viata mi-a dat prima palma, ca o mama care incearca sa-i arate copilului ca ceea ce face e rau. Am incercat sa trec peste, sa sper ca data viitoare va fi mai bine. Insa, urmatoarea data, palma pe care am primit-o a fost si mai grea. Ca un copil nestiutor, ma jucasem cu focul si ma arsesem. Cu toate astea, am mai incercat o data. Si m-am ars iarasi. Si mai tare. Atunci, am incercat sa revin la ce eram inainte. Sub infatisarea dragalasa, sufletul imi ingheta incetul cu incetul.  
    Timpul, insa, a facut sa ma reintalnesc cu el- cu cel care vazuse prima data in mine frumusetea. Datorita caruia incepusem sa cred in mine. Nu ne mai vazusem de un an si jumatate, timp in care fiecare dintre noi se schimbase. Eu, in parte, ma schimbasem datorita lui. Atractia dintre noi era inca foarte puternica.
    Ne-am intalnit pe strada. Eu, pierduta in gandurile mele, nu vedeam nimic in jur. Brusc, am simtit o mana puternica ce ma prinde de brat si ma trage. M-am speriat ingrozitor. Ce naiba'? Eram doar in miezul zilei, in plina strada.... Cine ar fi indraznit? Ma pregateam sa spun ceva nu prea dragut, cand privirea mi s-a intersectat cu o privire extrem de familiara. Mi-am reprimat instinctul initial de a injura (lucru total nepotrivit pentru o domnisoara :D) si, in loc de asta, am zambit. "Ce naiba faci, nebunule?", a fost tot ce am reusit sa ingaim, in spaima si apoi surpriza ce ma cuprinsera. Am vorbit putin, am stat putin impreuna, apoi fiecare a luat-o pe drumul lui. Parea doar o intalnire banala intre doi fosti colegi, fosti prieteni si fosti iubiti.
    Acum suntem impreuna de cinci luni si jumatate. Alaturi de el, descopar zi de zi ca ceea ce mi-a spus candva fusese adevarat. Am reinvatat ce inseamna sa zambesti din inima, sa visezi. Am aflat cum e sa fii iubit, si cum e sa iubesti. Clipa de clipa, in bratele lui, gust fericirea, implinirea. El mi-a oferit ceea ce imi dorisem cel mai mult: simplitatea.Linistea.
    Si totusi, mai am momente cand ma intreb daca nu e prea frumos ca sa fie adevarat. Daca merit tot ceea ce mi se ofera. Mai am momente cand vechea eu revine. Si mi-e frica. Mi-e frica sa nu dezamagesc. Ma tem ca nu am sa pot da inapoi tot ceea ce mi se ofera, in aceeasi masura. Si cel mai tare mi-e frica sa nu-l pierd. Pentru ca simt ca el e tot ce mi-am dorit vreodata de la altcineva. E atata simplitate in relatia noastra...atata frumusete...si implinire....
    Mi-e frica......

       Pentru mine ploaia inseamna purificare...zgomotul ploii imi alina inima, picurii imi mangaie pielea si ma curata de toate gandurile...de toata durerea... Eu mereu am crezut ca norii plang pentru cineva...atunci cand un suflet este prea plin de durere, ei isi varsa potopul de lacrimi... Sunetul picaturilor de ploaie care izbesc geamul ma scufunda intr-un soi de uitare....
Am uitat sa plang. Candva, lacrimile erau uitarea mea.Ele imi erau balsamul... ele ma purificau...Eram doar un copil.
Acum.... Acum, imi aprind o tigara si privesc pierduta, printre rotocoalele de fum, la ploaia marunta ce bate la fereastra. Deschid geamul si las picaturile sa-mi biciuie fata... Imi musc buzele... Ploaia nu e sarata.... Mi-e dor de gustul sarat-amar al lacrimilor. Mi-e dor sa plang. Mi-e dor de linistea care imi cuprindea sufletul dupa ce plangeam.Mi-e dor...

Simt
Ca sunt tot ce a mai ramas dintr-un cuvant
Silaba,
Cenusa a ceea ce-a fost
Scrisori necitite
Nerostite
Negandite.
Caut
Sa ma nasc din nou de pe buze arse de dorinta
Sa cantaresc cat doare
Ce doare,
Sa-mi trimit zilele prin posta
Cu destinatia scrisa gresit
Ca sa pot ajunge
Din nou
Cuvant.

Scheletul clipei ce a trecut

imi bantuie amintirea,

o schela pentru clipa viitoare

care va trece si ea,

ramanand doar un schelet,

fundatie clipei viitoare

si tot asa.

Un cerc neintrerupt,

un joc al gandurilor,

mereu trecute

mereu viitoare

dar niciodata prezente-

Eu cand traiesc?

 
Viata e incredibil de complicata. In nebuloasa trairilor de zi cu zi, foarte putini mai au ragazul sa se gandeasca la ceea ce traiesc.
Viata e ca un joc de sah. Fiecare miscare antreneaza o alta miscare, dar fiecare alta miscare este strict conditionata de miscarea precedenta. Avem de multe ori impresia ca ne putem planui urmatoarele miscari, dar arareori tinem cont de faptul ca fiecare lucru pe care il facem, oricat de marunt ar fi, modifica urmatoarea miscare. Un cerc vicios.
De asta urasc planurile. Da, mereu am urat sa-mi fac planuri. Mereu mi-a placut sa ma consider o persoana spontana. Si asta pentru ca niciodata nu-mi planuiam urmatoarele miscari. Doar visam, uneori.Visam copilareste. Dar niciodata nu luptam pentru visurile mele. Le proiectam si le asezam frumos pe un raft al sufletului.
Acum.... Acum e intuneric. Visele acelea copilaresti au devenit, in timp, niste maldare prafuite. Construiam lumi ideale,luminoase, cu promisiuni de fericire,  abandonate apoi pentru a ma intoarce la realitatea cenusie.
Eram o lasa. Imi era frica sa incerc sa cladesc, caramida cu caramida, viata asa cum mi-o doream eu. Asa cum am spus, viata e ca un joc de sah. Ei bine, eu eram un pion pe aceasta imensa tabla de sah. Incercam sa topai cu indemanare pe un drum pe care il credeam a fi cel bun, fara sa iau seama de mana care ma muta de colo-colo, dupa bunul ei plac. Uneori, drumul ma multumea.
Alteori, eram dezamagita, dezanadajduita, disperata....
Stiam ca undeva, pe drum, facusem o greseala, ca pierdusem din vedere un amanunt extrem de important. Dar.... despre ce era vorba, nu reuseam sa inteleg.
Asta.... Asta pana cand am cunoscut Regele. Pe atunci, insa, nu stiam cine este. Il vedeam asemenea mie, un pion care-si cauta drumul. Singura diferenta era ca El il gasise. Si incercase sa mi-l arate si mie.
Eu, insa, abia realizam ca sunt un pion. Asa ca am refuzat calea aratata de El. Timpul, dezamagirile, disperarea, renuntarea, toate acestea s-au prins intr-un lant care imi atarna greu, care ma impiedica deseori sa inaintez.
Pionul era cat pe ce sa fie scos de pe tabla de joc. Dar Regele a aparut iarasi. Acum, pionul isi invatase lectia, intelesese cine este. Acum, pionul accepta drumul deschis de Rege. Mergand alaturi pe aceeasi cale, pionul incepuse sa se simta ciudat. Incepuse sa viseze iarasi, incepuse sa zambeasca iarasi... Si, cel mai ciudat... Incepuse sa se simta ca o Regina...
Alaturi de Rege, pionul devenea Regina. Fara Regele sau, pionul ramanea doar atat... un simplu pion si nimic mai mult....

Iarta-ma,

suflete,

ca ti-am inecat corabiile

pe marea amara a lacrimilor.

Iarta-ma,

ca-ti tuna si-ti fulgera neantul

prin vise.

Te-am mintit,

suflete,

ca ti-am gasit oglina

in privirea lui.

Te-am inselat.

Credeai ca vei capata aripi

sa zbori cu ele prin veac.

Iarta-ma, 

suflete,

ca nu-ti poti impreuna

zilele de maine

cu maine-le lui.

Ramai cu certitudinea

ca vei ramane doar

cu incertudinea

existentei tale.

Ce sa-ti fac,

suflete,

daca sunt doar o sperietoare

de vise

si daca incui mereu

in inchisoarea ochilor

fiecare posibila clipa viitoare

si nu-i dau voie

sa se nasca?

Esti un pagan,

suflete.

Rusine sa-ti fie

ca nu esti mai mult.

Rusine sa-mi fie

ca nu vreau sa-mi fii

mai mult

decat o Duminica-

cea mai pagana dintre Duminicile

zilelor mele.

Ti-ai vandut sarutarea,
Iuda,

pentru 30 de secunde

de zambete.

De ce nu-ti vinzi,

suflete,

sufletul,

pentru 30 de aripi

de zbor?

 Nu-i asa ca ai vrea 

sa zbori 

peste catifeaua trupului sau?

Sa-ti numeri clipele trecute

cu nisipul

din clepsidra buzelor lui?

Nu-i asa ca ai vrea,

suflete,

sa-ti ineci dorinta

in vulcanul sangelui lui?

Si apoi

sa-ti speli pacatele

in parul lui?

Te amagesc,

suflete,

iarasi.

Surzeste,

sa nu mai poti vedea

durerea cum isi incolaceste

veninul

peste trupul tau.

Iarta-ma,

suflete,

ca te-am ingropat de viu

in catacomba trupului meu

printre coaste de beton

si schelete de vise.

Uita,

suflete,

ca traiesti intr-un santier

de vise,

inceput de prea mult timp

si inca

neterminat.

Pribegie prin Calea Lactee

Pe buzele-ti rosii
tacerea isi joaca umbrele.                                      
caravane
prafuite de vise
isi taraie existenta
in desertul
caprui
al ochilor tai.
pasii tai
isi murmura cadenta.
calatori prin veac
isi cauta cararea
inexistentei.

Cheama-ma
sa-mi plang umarul
pe umarul tau stang
sa-ti devin coasta
sa renasc
din tine
prin tine.

ia-mi sufletul la brat
sa ne lepadam
de universul trupurilor
sa devenim
clipe
in zarea amintirlor
tic-tac-uri
ale unui ceas
bolnav
de prea mult timp.

Pribegi,
prin Calea Lactee
sa ne picure buzele
cu lapte
si miere
si praful stelar
sa ni se lipeasca de talpi -
 umbra fierbinte
ale sarutarilor noastre.

Hai,
cheama-ma,
sa-mi ning abanosul parului
printre degetele tale.
sa-mi cern faina trupului
peste sufletul tau
dospit de dorinta.
sa impletim
un colac de salvare
pentru clipele albe
si negre
ale zilei de maine.

Paranoia

Circuli cu metroul prin
venele mele. Opresti
constiincios la fiecare
statie, ca un turist curios cu
harta in mana
sa descopere orasul.
Acum ai
 coborat la statia "Stomac"
imprastii fluturi
si fluturii
cu aripile lor
imi dau aripi.
prin atriul stang te plimbi
pe bulevardul rosu
si viu
al inimii mele.
Saraca!
Ce chin sa primeasca
in loc de navala sangelui
navala iubirii.
Printre sinapsele mele
scurtcircuitate,
uneori
te regasesti.
prin frunzele ruginii
scuturate
de neuronii ruginii
imbatraniti
de dorinta
tu,
iti plimbi jocul picioarelor.
Lipseste ceva, nu-i asa?
privesti in sus
cerul materiei cenusii
e senin
Lipseste ploaia
de lacrimi sarate

hmmm
e pleonasm.
DA
lipseste ploaia!
prezenta ta
diavole
imi insenineaza cerul
si ninge doar cu zambete.

Priveste-te!
prin ochii mei,
priveste-te!
diavole

prezenta ta imi insenineaza
cerul
si ninge doar cu vise.

The Notebook

Dadusem din greseala, in calculator, peste filmul The Notebook. Cum sunt curioasa din fire, si aveam si ceva timp liber, am hotarat sa vad despre ce e vorba.
Este un film extraordinar, care m-a impresionat intr-o maniera in care nici un film nu a reusit sa o faca pana acum. Actiunea in sine nu este deosebita, prezinta povestea de dragoste dintre doi tineri(ea-bogata, el-un simplu muncitor). Dar felul in care cei doi simteau dragostea, felul in care au luptat pentru a putea fi impreuna, m-a facut sa privesc adanc inlauntrul meu si sa ma intreb :" Ce reprezinta dragostea pentru mine?"
Sincer, mi-e greu sa-mi gasesc cuvintele pentru a descrie acea senzatie ciudata, si in acelasi timp, minunata, care m-a incercat pe toata filmului, dar mai ales, dupa ce acesta s-a incheiat.
Un film pe care il recomand cu caldura.

Umbra

Joc pueril juca ea,
alergand mereu
in urma mea,
in fata mea,
mereu intr-o intrecere cu soarele.
Infantilitatea ei ma amuza teribil.
Ii jucam farse ascunzandu-ma
in umbra copacilor
a blocurilora
 sufletului.
- Sufletu-ti nu are umbra,
ma ironiza ea,
cu spaima ascunsa in ochi.
- Nici tu nu ai,
spuneam eu razand.
- De ce umbra nu are umbra?,
intreba ea inocent.
- Pentru ca e doar o fantasma
nascuta din frica
de singuratate a omului.
Daca umbra ar fi avut umbra,
si-ar fi parasit Creatorul
l-ar fi inselat
ca Adam si Eva.
- Deci eu exist
doar din egoismul tau.
- Esti doar o marioneta
menita sa-mi alunge singuratatea,
teama,
dorul.
un joc real, dar totusi
inexistent.
- Si daca vreau sa ma lepad de tine?
- Nu poti.
Esti blestemata sa fii
a mea.
Sa-ti joci rolul
sa-mi joci jocul fiintei,
la infinit.
Nici macar oglinda nu-mi esti,
o tachinam eu.
Ea
plangea cu lacrimi de praf
si ma urmarea
cu devotata dementa.
- Tu esti blestemul meu,
fiinta!

EA- nebuna

EA-
era o nebuna
pe care lumea reala                                    
o abandonase viselor.
Camasa de forta, alba
era realitatea ei,
toata.
EA-
se visa in burta mamei.
Zburdand prin lichidul amniotic
canta
dulci cantece de leagan.

EL-
era un om prea plin de griji
umplut pana la saturatie
de cotidian. De
cafeaua de la ora 7. De
stirile de la ora 5.
EL-
se indragosti instant
de cantecul nebunei,
nebun.
EL o dorea.

EA-
isi dorea o papusa.
EA- copil nascut
si totusi nenascut
cersea viata vietii,
asa cum cerseste vagabondul
o bucata de paine
bogatului.
Cersea zambete sa-si faca
o rochie.
(cerul nu-i mai era de ajuns-
Crescuse.)
In oglinda nebuniei ei
se vedea o zeita
avandu-l pe EL
la picioare.
un EL plin
de cotidian. De
cafeaua de la ora 7. De
stirile de la ora 5. De
cantecul nebunei-
nebun.

Destin IV

In dormitor, Dasa se dezbraca de tinuta de birou si trase pe ea o rochie simpla din bumbac, neagra. De cand sotul ei incepuse sa bea si sa o bata, negrul incepuse sa-i predomine in garderoba. Femeia isi intinse alene trupul, care mai purta inca durerea bataii de aseara.

     Inainte sa aiba timp sa se dezmeticeasca, doua brate puternice o inlantuira brusc si Dasa, incercand sa scape stransorii de fier, cazu pe pat. Trupul urias si greu al barbatului se pravali peste ea. Mainile lui mari incepura sa o pipaie frenetic, iar gura lui aluneca salbatic peste gatul si sanii ei.

-        - Da-te jos, animalule!, tipa Dasa speriata. Inima i se facu cat un ac de gamalie si aproape ca uita sa mai bata, de spaima. Da-te… O lovitura puternica peste fata ii curma vorbele. Igor parea posedat. Dasa nu intelegea cum reusise el sa ajunga din bucatarie in dormitor, in starea crunta de betie in care se afla.

Barbatul smulse violent rochia de pe ea si musca din trupul tanar fara mila. Dasa se zbatea disperata, dar barbatul era mult prea greu pentru a-i permite cea mai mica miscare. Lacrimi de umilinta, de rusine si de dezgust ii spalau femeii fata, prelingandu-se in siroaie amare in ureche si pe gat.

         Timpul ramasese suspendat undeva departe, martor ocular ce privea cu sadism marsavia ce se savarsea sub ochii lui.

                  Razele soarelui ce anunta inca o dimineata frumoasa de toamna aluneca usor peste trupurile celor doi. Nimeni nu ar fi reusit sa descopere care dintre cele doua chipuri era mai alb. Trupul femeii era imobilizat sub trupul masiv si inert al barbatului ca intr-o camasa de forta.

         Dasa se trezi si amintirile dureroase ale noptii o napadira. Incerca sa inlature trupul care o strivea, dar se simtea de parca ar fi incercat sa mute un munte. Cand, intr-un final, dezgustul ii oferi puterea necesara si trupul barbatului se rostogoli pe spate alaturi de ea, un tipat de groaza umplu camera.

         Femeia privea ingrozita la barbatul de langa ea, la fata lui schimonosita si vanata, la ochii lui deschisi, al caror alb era acum patat de vinisoare rosii si singurul gest de care mai fu capabila inainte sa lesine a fost sa sune la politie.

Destin III

         Dasa parca masina in fata casei. Un gand ii incoltise in suflet si acum isi infipsese ghearele in creier, cerandu-si materializarea. “ Indiferent ce s-ar intampla, indiferent ce-mi va rezerva viitorul, voi pleca”… striga gandul, batand cu putere la portile inimii. “ Nimic nu poate fi mai rau decat prezentul. Nici chiar moartea.” Dasa cobori din masina cu inima aproape sa-i sparga gratiile pieptului si intra in casa.

         Linistea ce domnea in casa imensa o infricosa. Drumul spre dormitor il parcurse ca o somnambula. Igor nu era acasa. Singurul lucru ce mai amintea de el si de noaptea precedenta era mirosul, inca foarte pregnant, de alcoo

  “  Probabil ca acum isi face plinul de bautura”, isi spuse Dasa cu ironie si dezgust. “ Dar e mai bine asa. O sa am destul timp.” Scoase la repezeala un geamantan mare si arunca in el cateva lucruri mai importante, dosarele clientilor ei si ceva maruntisuri adunate de-a lungul anilor, de fiecare data cand se simtea singura. Se indrepta spre usa, carand geamantul cu greutate, cand auzi zgomotul unei masini ce tocmai oprise in fata casei. “ Fuck!!! Tocmai acum ti-ai gasit sa apari, derbedeule?”, injura ea nervoasa.

Un taxi parca in fata casei si Igor cobori anevoie din el. Dasa ascunse geamantanul si acum privea dezgustata cum  sotul ei se chinuia sa urce cele cateva trepte ce duceau spre intrare, mai mult tarandu-se. Stia ca urmeaza inca o noapte de cosmar, ca de fiecare data cand Igor venea beat, asa ca se duse in bucatarie. Puse de cafea si isi aprinse o tigara. Sotul ei reusise sa intre in casa, intr-un final, si Dasa deduse asta dupa urletele si injuraturile ce se auzeau din ce in ce mai tare si mai clar. Femeia continua sa fumeze cu o aparenta nepasatoare, dar inima i se zbatea in piept ca o pasare intr-o colivie. Igor aparu brusc in usa bucatariei, cu hainele sifonate si abia tinandu-se pe picioare.

-         -Что за чёрт? Dasa se intoarse cu spatele la el, prefacandu-se ca nu il observa, cu toate ca lucrul acesta era practic imposibil dupa felul in care urla Igor.  De ce dracu’ nu raspunzi cand te strig? Urla inca o data barbatul, pornind turbat catre sotia lui, cu pumnul ridicat, pregatit s-o loveasca. Insa bautura ii anulase simtul echilibrului, si dupa primul pas, barbatul masiv se trezi imbratisand podeaua. Dasa se intoarse, scarbita, la auzul bufniturii. Stia ca daca nu va incerca sa-l ajute, el o va bate pana la incostienta. Dar tot din experienta stia ca acelasi lucru se va intampla si daca se va apleca sa-l ridice. Asa ca, de ce sa se oboseasca?

    

Cafeaua era gata. Dasa isi umplu o ceasca si isi mai aprinse o tigara. Se aseza calma pe unul din scaune si urmarea fara pic de interes spectacolul ridicol, pe care il stia pe de rost. Igor facea sfortari inutile sa se ridice de jos, dar trupul lui, prea mare si ingreunat de atata alcool, ii zadarnicea orice incercare.

-        - Esti asa de jalnic si dezgustator… susura Dasa, cu vadit dispret. Barbatul murmura ceva, probabil o injuratura. Ma intreb cum de nu ti-e greata de tine. 

Igor se agata de masa, reusind astfel sa se ridice, anevoie, si cu mult efort reusi sa se tranteasca greoi pe unul din scaune.  Capul ii vuia probabil din cauza bauturii, caci barbatul isi lua capul in maini si statu asa cateva secunde bune. Cand isi mai reveni, arunca o privire infuriata femeii din fata lui.

-         - Taci!...mormai periculos Igor. Taci, curva dracului, sau altfel….

Dasa incepu sa rada ascutit, isteric.

-         - Ha! Ha! Acum sunt curva, nenorocitule? Aveam o viata frumoasa inainte sa apari tu si ma orbesti cu promisiunile tale… Ai distrus totul in mine….De ce nu accepti divortul, daca tot ma crezi o curva?

-         - Niciodata! Puterea cu care Igor spuse acel cuvant o dobori pe Dasa. Semnificatia lui I se infipse in suflet ca un cutit otravit.

-        - Sunt om, in caz ca ai uitat! OM!!!!!! Striga Dasa cu disperare, in timp ce lacrimile incepura sa I se reverse pe obrajii albi. Am obosit sa-ti suport mereu si mereu depravarea, injuraturile si bataile…. Tu nu vezi ca duhnesti a alcool mai ceva ca o distilerie?

-        - Dasa, ai grija… cum… vorb…esti… Igor abia reusea sa articuleze cuvintele. Alcoolul si furia se amestecau intr-un cocktail Molotov. O vena groasa incepu sa-I pulseze la tample.

-       -  Du-te dracului!, suiera Dasa indignata, trecand in viteza pe langa el, in drum spre dormitor. Igor incerca sa o prinda de brat, dar gestul il dezechilibra si trupul lui masiv lua iar contact cu podeaua. O injuratura puternica rasuna in urma femeii.

Destin II

         Ceasul incepu sa sune cu insistenta. Dasa incerca sa-l opreasca, dar trupul amortit parca nu vroia s-o asculte. Adormise pe scaun, intr-o pozitie foarte incomoda. “De parca nu m-ar fi durut deja toate… “ Opri ceasul si privi in jur. Igor,sotul ei, era tot pe covor, in aceeasi pozitie.

         Dasa se ridica, il ocoli si porni spre baie. Dupa ce se spala si se imbraca, se privi in oglinda. Parul brunet ii era ciufulit, fata ii era alba, iar un ochi ii era incercuit de un halou vinetiu. Buza de jos ii era sparta, iar pe frunte avea o mica taiatura. Incerca sa se aranjeze in asa fel incat sa acopere urmele scenei din seara precedenta, dar machiajul nu reusi sa ascunda totul. “ La dracu’!” Dasa se mai privi o data in oglinda, isi puse o pereche de ochelari indeajuns de mari incat sa-I acopere jumatate de fata si iesi.

         Masina ei mica o astepta in fata portii. Pe drum spre judecatorie, femeia se opri sa-si ia o cafea. Ar fi facut orice sa nu trebuiasca sa mearga la lucru. Stia ca toti o vor privi cu mila. Or ea ura mila si compasiunea celorlalti mai mult decat orice. “ Toti te compatimesc, dar nimeni nu te ajuta”, gandi ea urcand scarile tribunalului. Dasa era avocata, una dintre cele mai bune din Londra.

         Ziua trecu greu, partial din cauza faptului ca nu avusese niciun proces, si pentru ca, asa cum se astepta femeia, toti colegii ei o priveau lung si susoteau de fiecare data cand trecea pe langa ei. Dasa era prea obosita ca sa ii mai pese. Nu era prima data cand asta se intampla.

-        - De ce nu il parasesti?, o intreba George, singurul dintre toti colegii cu care Dasa se intelegea. De cat timp il suporti?

-        - De prea mult timp, raspunse Dasa cu o voce obosita.

-        - Si atunci, de ce il lasi sa te trateze asa? De ce ii permiti sa-si bata joc de tine? Dasa, tu esti o femeie extraordinara… nu merita sa suporti asa un animal langa tine, continua George, intinzandu-I o tigara. Dasa isi aprinse tigara si sufla fumul prelung.

-        - Crezi ca nu am incercat sa divortez?, raspunse ea cu o voce chinuita. Crezi ca eu nu vreau sa scap din Iadul asta?

-        - Si de ce nu o faci? Ce te opreste?,continua George sa o interogheze.

-        - Ce ma opreste? Dasa il privi ironica pe colegul ei. Nu-l cunosti pe Igor? Daca plec si ma gaseste, e in stare sa ma omoare. Facu o pauza de cateva secunde, apoi continua: si oricum, nu am unde fugi… Stii doar ca nu am pe nimeni…

George tacu. Stia ca Dasa are dreptate. Stia ca Igor ar fi fost in stare de orice ca sa o gaseasca si sa o aduca inapoi, vie sau nu… Ar fi vrut sa o poata ajuta. Dar Igor Tarasov era unul dintre cei mai bogati si mai influenti oameni din Londra.  De fapt, cunostintele lui se intindeau in toata Anglia. Sa o ajute ar fi insemnat sa-si puna singur streangul de gat.

-       -  Imi pare rau, Dasa… Vocea lui exprima regretul si neputinta de a o ajuta.

-       -  Ne vedem maine, George. Dasa ii zambi stramb. Si ei ii parea rau…

 Drumul spre casa ii dadea fiori reci pe sira spinarii. Se gandea cu ironie la situatia ei. Ea, Daria Egorov, era cea care rezolva problemele tuturor. Toti apelau la ea in calitate de avocat, de colega, de prietena… Dar, in mod paradoxal si absolut stupid, pe ea insasi nu se putea ajuta. Pe ea nu o putea ajuta nimeni.

De 4 ani, de cand devenise sotia lui Igor Tarasov, viata ei se schimbase complet. Avea 22 de ani pe atunci, era multumita cu realizarile ei, era o tanara la inceputul carierei de avocat si viata i se deschidea luminoasa in fata. Doar dragostea ii lipsea. Asta ii lipsise intotdeauna, inca din copilarie.

         Si atunci, l-a cunoscut pe Igor. Mai mare decat ea cu 5 ani, era un tanar  frumos, linistit, inconjurat mereu de o aura misterioasa. Dasa vazuse in  el iubirea pe care nu o primise niciodata. Tatal lui Igor era un om de afaceri cunoscut- fiul lui ii calca pe urme. Primii doi ani ai relatiei lor au reprezentat pentru Dasa Paradisul. “ Anii aceia au fost un vis frumos. Si au disparut la fel de repede precum un vis”, isi spuse Dasa cu regret.  

         Dar dupa ce Stepan, tatal lui Igor a murit, la scurt timp dupa nunta lor, totul s-a schimbat. Igor a inceput sa-si arate adevarata fata. Incepuse sa lipseasca de acasa cu zilele, timp in care petrecea in compania diversilor “prieteni” si a diferitelor femei de ocazie, iar cand ajungea acasa era mereu beat.  La inceput, cand Dasa ii reprosa comportamentul destrabalat, Igor isi cerea scuze si pentru o perioada, redevenea barbatul pe care Dasa il cunoscuse si de care se indragostise. Dar, cu timpul, el ajunsese sa nu-si mai ceara scuze pentru iesirile lui, pe care le considera “normale” si incepuse sa isi trateze sotia cu indiferenta.

         Dasa isi amintea si acum certurile zilnice dintre ei doi, pe ea implorandu-si sotul sa renunte la viata de destrabalare, si noptile pe care si le petrecea singura in pat, plangand. Intr-o zi, i-a spus ca vrea sa divorteze. Atunci, Igor a lovit-o pentru prima data. Indurerata, dezamagita, Dasa s-a mutat la o prietena. Igor a venit dupa ea, plangand si cerandu-si scuze, implorand-o sa se intoarca, cu promisiuni false ca totul va fi bine, ca el nu poate trai fara ea, ca pentru ea se va schimba. Iar ea l-a crezut. De atunci, viata ei a devenit un Iad.

“ Fuck it! Ce nai…?”, suiera Dasa apasand claxonand si apasand frana pana la podea. In fata masinii, pe sosea, un vagabond ce ii sarise brusc in fata, dansa cu o sticla de alcool in mana. Dasa scoase capul pe geam si se rasti la vagabond. Dupa ce acesta parasi carosabilul, femeia mai merse cateva sute de metri si parca in fata unui magazin, cu gandul sa isi ia un pachet de tigari.

         Intrand in magazin, Dasa isi vazu reflectia intr-o vitrina. La prima vedere, parea o fetiscana de 16-17 ani, nu o femeie de 26 de ani. Statura ei mignona, parul negru ce cadea in bucle si ii incadra delicat fata mica, tenul alb, gura mica si buzele pline o faceau sa para mai degraba o adolescenta timida. Costumul ei deux-piece, gri si sobru, parea usor nepotrivit fizionomiei ei si aducea mai mult a costum de Halloween.

         “ Sunt tanara. Sunt atat de tanara…”. Dasa parea sa realizeze acest fapt abia in clipa de fata. Intamplarile din ultimii ani, casnicia ei ce parea mai degraba o piesa de teatru prost scrisa o faceau sa se simta fara varsta, fara trecut, fara viitor. In sufletul ei exista doar un prezent blestemat, mereu acelasi, ce sfida succesiunea zilelor.

Destin I

Pumnul cazu ca un traznet asupra siluetei mici, pe care spaima o tinea lipita de perete. Trupul mic si slab se prabusi la pamant, lovindu-se in cadere de coltul mesei de bucatarie. Femeia isi duse instinctiv mainile la cap si se ghemui pe podea, incercand sa sape astfel de ploaia de lovituri care nu mai inceta.

         Timpul se opri in loc. Se auzi zgomotul usii trantite, dar nu indrazni sa priveasca in jur. Si chiar daca ar fi indraznit, durerea care ii paraliza tot trupul o impiedica sa faca cea mai mica miscare.

Ceasul de pe perete isi ticaia monotonul ritm. Dasa nu mai stia de cat timp zacea pe podeaua bucatariei… I se parea o vesnicie. Ar fi vrut sa planga, dar parca durerea ii impietrise si sufletul. Cand gasi suficienta putere pentru a se ridica de jos, afara era intuneric. Ploua torential.

         Dasa isi aseza pe umar breteaua rochiei rupte si deschise geamul. Isi dorea sa fie acolo, in ploaie, si ploaia sa spele totul. Durerea, umilinta, nepasarea… Totul… Isi aprinse o tigara si se cuibari pe unul din scaunele de bucatarie. Gemu usor, caci o durea tot trupul. Isi fixa privirea pe geam, privind pierduta la ploaia ce batea in geam. Zgomotul ploii ii linistea intrucatva sufletul. Reveni la realitate doar cand simti ca jarul tigarii ii ardea degetele. Zdrobi chistocul in scrumiera si se ridica.

         Aluneca usor pe culoar si trecu in baie. Intra direct sub dus, neindraznind sa se priveasca in oglinda. Apa fierbinte ii aluneca pe trupul plin de lovituri, atenuand usor durerea.

“De-ar fi posibil ca si durerea sufleteasca sa treaca cu un simplu dus.” Isi spuse Dasa. Cand dusul isi facu efectul si Dasa isi mai reveni, se infasura intr-un prosop si intra in dormitor.

         In camera mirosea puternic a alcool. Pe covor zacea intins un barbat, cu o mana ridicata pe pat. Avea o silueta imensa, un corp bine facut, brate mari. Pozitia lui indica faptul ca incercase sa se aseze in pat, dar se prabusi inainte sa reuseasca. Dasa isi privi dezgustata sotul.

         Cand il cunoscuse, cu 6 ani in urma,simtise ca el este barbatul perfect pentru ea. Avea un sarm incredibil, un zambet care subjuga si o privire patrunzatoare. Parul lui blond ii dadea o infatisare placuta si, in ciuda siluetei lui masive, lasa impresia ca are o fire blanda si de incredere. Bratele lui mari promiteau protectie si siguranta. Stransa in imbratisarea lui calda, Dasa se simtea ocrotita, iubita… simtea ca toate nalucile trecutului dispar.

         Dar ce amarnic s-a inselat… “Mielul cel bland s-a transformat peste noapte intr-un taur infuriat. Cu fiecare strop de bautura pe care il pune in gura, isi pierde mintile. Pana si dragostea si-a inecat-o in bautura, nenorocitul….”, sopti Dasa cu sila la vederea sotului ei. “ Uite ca istoria se repeta, pana la urma. Toata viata am fugit de oameni beti si de violenta, si tot peste asta am dat”, gandi femeia cu tristete.

         Dasa isi amintea scenele din copilarie, cand tatal ei venea acasa beat si o batea pe mama ei cu salbaticie. Ea statea ghemuita intr-un colt al camerei, privind totul plangand, astupandu-si urechile cu mainile, sa nu mai auda tipetele mamei ei. Pe la 8 ani, a inceput sa intervina in certuri, sarind in apararea mamei sale, suportand ea mania crunta a tatalui. Ani intregi s-au scurs asa, mereu cu aceeasi scena repetandu-se aproape zilnic, ca un disc stricat. Pana cand…

“ Pana cand mama nu a mai suportat si s-a stins… Pana cand pe tata l-a luat politia si l-a inchis pentru omor… Iar eu…” Dasa suspina dureros. Avea doar 16 ani si s-a trezit singura pe lume. Atunci si-a jurat ca ea nu va mai trece niciodata prin asa ceva.

Ploaie

Ploua marunt peste cartierul saracacios si gri. Cenusiul cladirilor de beton se scurgea odata cu ploaia, transformandu-se intr-o ceata murdara si inecacioasa. Strazile pustii erau traversate doar de paraiase mici de apa, care antrenau in drumul lor si ultima farama de lumina.

Ceata acoperea totul. In cenusiul acela monoton, un felinar mic se incapatana sa-si mentina lumina. Parea ca lupta cu ploaia, cu ceata, cu intunericul, caci palpaia des, si uneori se stingea pentru cateva clipe ca pentru a se odihni, si apoi stralucea iarasi.

Vrajit de jocul dintre lumina si ceata, un copil iesi in ploaie si imbratisa felinarul solitar. Noroiul ii acoperi picioarele desculte, ceata il invalui cu o manta protectoare, iar ploaia ii spala de pe fata urmele lacrimilor. Imbratisand felinarul, copilul sopti:

-      Mama si tata se cearta iar… Eu nu vreau sa se mai certe. Nu mai vreau ca tata sa o bata pe mama…. Cu privirea plina de o inocenta speranta, copilul privi in sus, spre felinar, si intreba: Nu poti sa aduci lumina si la noi in casa? Lumina ta e calda. Si linistitoare. Poate asa…. Poate asa o sa fie bine si la noi.

Ceata invalui copilul intr-o mantie invizibila, ploaia striga din ce in ce mai tare, cenusiul muri si negrul ii lua locul. Odata cu intunericul, in ritmul tumultuos al ploii, se sfarsi si zbuciumul precoce al unui suflet inca inocent.

Nimeni nu observa lipsa puiului de om. Doar dimineata, cu razele ei calde, fu cea care mangaie trupul mic ce statea ghemuit langa felinar.

Cativa caini, treziti si ei de razele jucause, adulmecara trupul copilului, dar raceala si inertia lui ii speriara, si cainii incepura sa latre.

Cerul senin, acoperit doar de cativa norisori albi si pufosi, promitea o zi frumoasa. Toata natura invia in acea dimineata de primavara, nesimtitoare la imaginea trupului mic si rece.

Visul VIII - Epilog

Departe, pe o plaja pustie, inconjurata de stanci negre si singuratice, marea purtase pe valurile ei trupul inert al unui tanar brunet. Fata lui frumoasa, de o frumusete demonica, zacea acum ingropata in nisip. Semana cu un zeu adormit. Doar zambetul ce ii ramasese intepenit pe buze ii trada firea telurica.

Cativa pescarusi zburau deasupra valurilor, povestind vantului intamplarea neobisnuita. Doar ei, marea si cerul senin fusesera singurii martori ai zborului acestui tanar ce semana cu un zeu. Stancile masive ii oferisera inaltimea… marea ii primise ofranda trupului.

*

Toamna impartea darnica copacilor rosu si galben. Vantul adia usor, mangaind dragastos frunzele, invartindu-le intr-un ultim dans – al mortii.

Lete si Razvan priveau amandoi pierduti la nebunia de culori a naturii. Chiar daca trecusera trei ani de cand Nalia murise, nici unul dintre ei nu se putuse obisnui cu lipsa ei. Asteptau parca, clipa de clipa, ca ea sa intre pe usa, cu parul ciufuluit si obrajii rosii, colorat si el de vantul toamnei.

Nalia iubea toamna. Toamna aparuse pe lume si tot toamna renuntase la zbuciumul vietii. Ochii lor goi si tristi o cautau parca prin mormantul de frunze.

Amandoi o visasera in noaptea aceea. Dar, de dimineata, nu avusesera curajul sa se priveasca unul pe celalalt. Cand, in sfarsit, privirile li se intalnira, impartasira acelasi gand, isi povesteau acelasi vis… Ea, imbracata intr-o rochie alba, state ape malul marii. Marea ii alinta gleznele mici. Langa ea, alintandu-I umerii goi, un tanar ce semana cu un zeu, ii soptea ceva. Nalia se intoarse spre el, zambind cu dragoste.

In fata lor, soarele se nastea usor din mare.

Visul VII

Timpul le vindeca pe toate, asa se spune. Incetul cu incetul, totul parea ca revine la normal. Dar in Nalia, ceva murise. Incerca sa pastreze aparenta unei fericiri false, dar ea devenise rece, indiferenta. Nu mai gasea forta sa se implice in nimic. Si nici nu mai dorea asta. Stia ca daca va ajunge iarasi sa viseze la fericire, va suferi.
Lete si Razvan ii simteau schimbarea, dar nu indrazneau sa o intrebe nimic, sperand in sinea lor ca Nalia isi va reveni, cu timpul.
Toamna veni iarasi, aducand in urma ei o trena de ploi. Nalia statea deseori la ferestra, privind stropii de ploaie lovindu-se de geam si adunandu-se apoi in siroaie lunguiete. Se simtea bine cand privea ploaia. Simtea mereu o nevoie acuta sa planga, dar parca nici pentru asta nu mai gasea destula forta. Ploaia reprezenta plansul ei. Sunetul picurilor ii aduceau o liniste mult dorita.

-          Pe unde –ti zboara gandurile?o intreba Lete intr-o dimineata.

-          Mereu am asteptat pe cineva, spuse Nalia, continuand sa-si impleteasca firul gandurilor cu picurii ce alunecau usor pe geam. Ma trezesc dimineata, privesc deznadajduita pe geam si astept… si astept… Dar nu vine nimeni. Totul e rece. Geamul… Ploaia care nu mai conteneste… Si raceala asta s-a prelins in mine. Existenta mea a amortit. Sufletul mi-e rece si el.

-          Poate te astepti pe tine, ii raspunse gandurilor Lete. Esti prezenta numai cu trupul, cealalta parte ti-a ramas pe undeva, pierduta…  Lete isi arunca si ea privirea la ploaia care biciuia geamul.

In acea seara, Lete, Nalia si Razvan iesira in oras, impreuna cu un bun prieten de-al lui Razvan, Andrei. Timpul dadu la iveala faptul ca Andrei era acel “muritor” ce ii trimitea zilnic Naliei scrisori. Era un baiat destul de timid, cuminte - un visitor. Nalia simtea ca alaturi de el ii va fi bine. Nu il iubea, dar spera ca timpul sa o invete sa-l poata iubi si ea, la randul ei. Cel putin, de un lucru era sigura – Andrei nu o va mai face sa sufere. Dupa un an de zile, cei doi hotarara sa se casatoreasca.
Cu cateva saptamani inainte de nunta, insa, cu Nalia incepu sa se petreaca ceva ciudat. Avea o dispozitie foarte schimbatoare. Era cand vesela, cand trista, cand nerabdatoare. Nimeni insa nu se ingrijora, punand toate acestea pe seama evenimentului ce se apropia. Numai Nalia stia insa adevarul. In ultima vreme, visul ei incepu sa se repete tot mai des. Barbatul din vis o chema in fiecare seara. Nalia simtea, cumva, ca locul ei e acolo, langa el.
In seara dinaintea nuntii, Nalia se mai privi o data in oglinda.
- “Esti o mare mincinoasa, Nalia”- o certa oglinda. Tu nu stii sa iubesti. De ce ai acceptat sa traiesti o minciuna? Chipul din oglinda o privi cu repros.
-  Am obosit sa tot fuga dupa iubire. Da, nu-l iubesc pe Andrei, dar el ma iubeste… Poate, cu timpul, voi invata si eu sa iubesc, ii raspunse ganditoare Nalia chipului din oglinda.
Se simtea adiind un vanticel bland, iar mirosul sarat al marii ii gadila narile. Nalia inchise ochii, dorind sa savureze momentul. “ Mare? Vant? Ce naiba?” Nalia deschise speriata ochii. In fata ei, valurile marii se intreceau pana la mal, briza adia usor si cativa pescarusi se jucau cu vantul. “ Parca adineauri eram in camera… Doamne, o iau razna”, isi spuse Nalia, inchizand si deschizand ochii, in speranta ca totul ca reveni la normal. Dar, in locul camerei ei, tot marea ii aparu in fata ochilor. Nalia privi mirata in jur, nevenindu-I sa creada. Se apleca si lua nisip in palme, dorindu-si ca totul sa fie doar o iluzie. Firele de nisip caldut ii alunecara printre degete.
“ Doamne, parca totul ar fid oar o farsa a destinului. Nu poate fi real.”, incerca Nalia sa se convinga, desi simtise in palma fierbinteala nisipului. “ Acum sunt sigura ca sunt nebuna”.  Nalia incerca sa rada, dar rasul I se ineca.

-          Ce inseamna sa fii nebun? Nalia tresari speriata. Langa ea, acelasi tanar brunet, cu ochii negri,din visul ei, o privea patrunzator. Privirea lui, zambetul lui, ii erau atat de familiare si de dragi Naliei.

-          Ce e nebunia? Nu stiu… Dar cand te uiti in oglinda si brusc te trezesti pe malul marii, asta este putin… ne-bun.

-          Esti aici pentru ca eu te-am chemat, spuse tanarul. O privi cateva secunde, apoi ii captura palma mica in culcusul mainii lui si depuse o sarutare in palma.

-          Deci totul e doar un vis… sopti Nalia.

-          Sunt la fel de real ca si tine. Ochii lui aruncau scantei in timp ce raspunse. Renuntand la vise, ai incercat sa ma ucizi, sa-ti renegi destinul. Dar destinul nu poate fi renegat, iar ucigandu-ma, te vei ucide pe tine. Desi m-am nascut din lacrimile tale, din durerea si dezamagirile tale, am devenit parte din tine, iar tu-parte din mine. Acum, nu putem exista decat impreuna, continua el. Nalia il privi trista.

-          Tu nu existi. Esti o iluzie. Am incercat in tine un biet refugiu, fugind de realitate. Dar am esuat. Din nou. M-am obisnuit. Nalia se pierdu in oceanul nesfarsit si intunecat al privirii lui. Se smulse apoi brusc de langa el.

-          Maine ma casatores. Mi-am acceptat realitatea. Mi-am acceptat slabiciunile. Nalia incepu sa deseneze in nisip, oarecum distrata. Stii, mereu mi-am dorit sa fiu actrita. Sa scap de propria-mi viata. Azi sa fiu o baba egoista, maine o tanara inocenta, poimaine o femeie la casa ei, cu un sot ce o inseala, cu doi-trei copii si o scorpie de soacra si asa mai departe... Dar... Uita-te la mine...nu sunt in stare sa-mi joc nici macar propriul rol... Ajunsa pe scena vietii, ma simteam implinita, toti ma pictau din priviri, sala intreaga-mi parea un pian ce-mi canta fericirea... Dar intr-o zi, mi-am uitat replicile... Cum sa fii actor daca nu esti in stare sa-ti joci rolul? Am devenit o exilata, zilele mele isi canta acum monoton prohodul…  Dar mi-am gasit un rol mai bun, spuse Nalia zambind plat. Maine o sa joc rolul unei mirese fericite, si apoi, zi de zi, voi fi pe rand o sotie dragalasa si cuminte… o mama devotata…apoi o batrana cicalitoare, visand mereu la tineretea ei… Poate, intr-o zi, voi ajunge eu sa joc rolul unei scorpii de soacra… Mai stii? Nalia zambi din nou trist. Poate ca nu sunt buna ca actrita, dar am destul timp sa invat.

-          Dimpotriva, esti o actrita foarte buna. Ti-ai negat existenta, fiinta, ti-ai abandonat visele... Ti-ai pus masca nepasarii, te-ai ascuns in tine. Joci rolul unei zeite amnezice si iti place asta. Monotonia ti-e scut in fata necunoscutului. De fapt, esti doar o fricoasa. Ti-e frica de tine. De asta ti-ai uitat replicile propriului rol. Pentru ca iti era frica de ceea ce insemna el. Asa ca ai ales un rol care sa nu-ti dea multa bataie de cap. Ai ales nimicul.

-          Taci!sopti Nalia. Am ales déjà… Tanarul o prinse in stransoarea imbratisarii lui. Buzele lui ii atinsera urechea, picurand promisiuni fierbinti in sufletul Naliei: 

Priveste numai la final
Ploaia in rochie de bal
Va veni la nunta noastra
Luminand intaia oara
Semnul ploilor de vara
Prinse-ntr-un inel.
Priveste numai la final
In oglinda unui val
Sub un cer de floare albastra
Ne privim dintr-o poveste
Din ce a fost si nu mai este
Tot la fel.... *

Soaptele lui fierbinti o ameteau pe Nalia. In jurul ei, totul parca se risipea in vant. Isi simtea pana si trupul disipandu+se sub respiratia vantului. Doua brate o cuprind, in timp ce o voce ii sopteste la ureche: „ Gata cu visul, somnoroaso! A sosit ziua cea mare!” Nalia continua sa tina ochii inchisi, incercand sa retina totul, dar totul disparuse deja. Intr-un final, Nalia deschise ochii.
Soarele  isi arunca razele jucause in camera, pasarelele ciripeau vesel. Era o toamna blanda. Dar in sufletul Naliei era primavara… inima ei presimtea un nou inceput. Oricat de frumos era totul in jur, Nalia nu dorea nimic din toate acestea. Realizase ca locul ei era acolo, langa demonul cu privirea de onix.

-          Ma asteapta…sopti Nalia visatoare, cu gandul la visul ce urma sa devina realitate.

Lete se aseza pe marginea patului, zambind.

-          Bineinteles ca te asteapta, doar vei fi mireasa lui, continua Lete, crezand ca Nalia se gandea la Andrei.

Nalia se ridica vesela din pat si incepu sa cante, invartindu-se prin fata oglinzii in pasi de vals. Lete o privea amuzata.

-          Cineva e foarte fericit, spuse Lete, bucurandu-se sa o vada pe Nalia atat de zambitoare. Razvan ciocani usurel la usa si intra.

-          Lete, las-o pe Nalia sa se pregateasca. Toata lumea o asteapta, anunta el solemn, apoi zambindu-I fericit Naliei.

-          Da…. Ma asteapta… sopti Nalia zambind.

Lete si Razvan  privira inca o data la silueta ce aluneca prin camera dansand, si apoi parasira camera. Rochia de mireasa pe care o imbraca Nalia era neagra, asa cum ii prevestise Letei candva. In fata oglinzii, Nalia se privi pentru ultima oara. Arata ca o zeita aducatoare de moarte. Tenul ei alb contrasta puternic cu negrul pur al rochiei, impletindu-se intr-un joc monocrom. Singur parul ei, de culoarea vinului, arunca o pata de culoare. Privirea luminoasa, ce anticipa fericirea, si zambetul ce ii radia pe buze, ii inseninau fata.

“ Gata! Sunt gata!” hotari Nalia si se aseza pe pat. Lama ce ii aluneca peste vene ii trimitea dulci fiori de durere prin tot corpul. Sangele ii pulsa salbatic, curgand siroaie pe mana alba, ca de marmura. Trupul ei tanar tremura. Nalia inchise ochii, savurand fiorii reci ce ii alunecau pe sira spinarii, paralizandu-I incet tot trupul.
“  Ploaia-n rochie de bal
   Va veni la nunta noastra….” .
Atat mai reusi sa sopteasca, in timp ce ultima zvacnire de viata se potoli. Zambetul ii ingheta pe buze.