Chiar...fara cuvinte...

O voce superba. Niste versuri minunate. Dar care dor. Ar trebui sa invatam sa pretuim ce avem cat timp inca este langa noi, nu dupa ce l-am pierdut.

Visul (povestire) I - Prolog

        Tremurand, Nalia ar fi vrut sa strige ca nu era a lui, ca nu mai vroia sa stie de el, dar rasuflarea lui calda si flacara care ii stralucea in ochi parca o hipnotizasera.
        Degetele lui fierbinti ii alunecara pe spate, in timp ce vocea lui calda ii raspunse parca gandurilor ei:
-Tu m-ai chemat. Eu sunt doar nascocirea dorintelor tale...
        Mana lui aluneca spre coapsele ei, apoi usor in jos, pana ajunse la glezna. Acolo, degetele lui simtira un lantisor subtire ce ii inlatuia glezna. Nalia se smulse brusc din bratele lui.
- Ai dreptate. Tu nu existi cu adevarat. Esti doar un morman de dezamagiri si iluzii adunate laolalta, sub infatisarea unui inger.
- Dar poti sa ma transformi in realitate. Trebuie doar sa vrei...
- Ba nu... Un vis ramane mereu doar un vis.
- De ce ti-e teama?
          Nalia simtea lantisorul de la glezna arzandu-i pielea, sufocandu-i sufletul. Lantul trecutului era cel care o impiedica sa mearga mai departe, sa viseze si sa spere, nu teama.
- Sufletul tau e ca o crisalida, trebuie doar sa fii pregatita pentru zbor, pentru ca omida sa se transforme in fluture.
- Sufletul meu ar face bine sa ramana asa cum este acum - o omida, ii raspunse Nalia. Numai asa, muscand din frunza realitatii, va putea sa supravietuiasca. Fluturii sunt efemeri...
          O ceata rece incepu sa acopere totul. Prinsa intre vis si realitate, Nalia nu stia ce sa aleaga. O voce cristalina ce fredona un cantec ii hotarase alegerea. Nalia deschise ochii si se intinse ca o pisica in lumina palida a soarelui.
- Un vis... Totul a fost doar un vis...- isi spuse in gand Nalia. Si atunci, de ce simtea gustul amarui al regretului pe buze? Stia ca ea nu-si poate permite sa viseze.

Visul

        Tremurand, Nalia ar fi vrut sa strige ca nu era a lui, ca nu mai vroia sa stie de el, dar rasuflarea lui calda si flacara care ii stralucea in ochi parca o hipnotizasera.
        Degetele lui fierbinti ii alunecara pe spate, in timp ce vocea lui calda ii raspunse parca gandurilor ei:
-Tu m-ai chemat. Eu sunt doar nascocirea dorintelor tale...
        Mana lui aluneca spre coapsele ei, apoi usor in jos, pana ajunse la glezna. Acolo, degetele lui simtira un lantisor subtire ce ii inlatuia glezna. Nalia se smulse brusc din bratele lui.
- Ai dreptate. Tu nu existi cu adevarat. Esti doar un morman de dezamagiri si iluzii adunate laolalta, sub infatisarea unui inger.
- Dar poti sa ma transformi in realitate. Trebuie doar sa vrei...
- Ba nu... Un vis ramane mereu doar un vis.
- De ce ti-e teama?
          Nalia simtea lantisorul de la glezna arzandu-i pielea, sufocandu-i sufletul. Lantul trecutului era cel care o impiedica sa mearga mai departe, sa viseze si sa spere, nu teama.
- Sufletul tau e ca o crisalida, trebuie doar sa fii pregatita pentru zbor, pentru ca omida sa se transforme in fluture.
- Sufletul meu ar face bine sa ramana asa cum este acum - o omida, ii raspunse Nalia. Numai asa, muscand din frunza realitatii, va putea sa supravietuiasca. Fluturii sunt efemeri...
          O ceata rece incepu sa acopere totul. Prinsa intre vis si realitate, Nalia nu stia ce sa aleaga. O voce cristalina ce fredona un cantec ii hotarase alegerea. Nalia deschise ochii si se intinse ca o pisica in lumina palida a soarelui.
- Un vis... Totul a fost doar un vis...- isi spuse in gand Nalia. Si atunci, de ce simtea gustul amarui al regretului pe buze? Stia ca ea nu-si poate permite sa viseze.
            Glasul cristalin care o trezise se auzea acum foarte clar. Lete, colega Naliei, canta vesela :
" Radea Lamara- ras de stele
pe pietre alerga divin
si tocuri isi frangea de ele,
si buzele-si rosea in vin".

-'Neata, micuta privighetoare! De unde atata veselie? intreba Nalia.
- 'Neata, somnoroaso! Pai, cum s-o spun? Ma casatoresc. Lete era tot un zambet.
            Bucuria Letei ii trimise Naliei un fior de durere in suflet. Intr-un fel, era  invidioasa pe prietena ei. O ura. "Se pare ca toti in jurul meu sunt fericiti. Eu de ce nu pot fi? Sunt oare defecta?"
- Cred ca tu ai o placere sadica in a-mi oferi zilnic camasa de forta a realitatii, murmura Nalia, in timp ce Lete ii intindea obisnuita tinuta de ospatar, razand.
- Ei, se pare ca nu o s-o mai fac pentru mult timp, spuse Lete, evident pierduta printre vise.
            Afara ploua. Picurii cenusii cantau parca intr-un ritm sinucigas, izbindu-si transparenta de geamul tramvaiului. Nalia nici nu mai priveste peisajul ce i se desfasoara monoton in fata ochilor. Drumul ii e deja prea cunoscut, ca si tic-tac-ul monoton al zilelor ei. Auzea stropii de ploaie ca pe niste note muzicale si incerca sa le adune. Ar fi vrut sa le poata culege, sa-si spele sufletul cu racoarea lor. " E un adevarat infern sa fugi de realitate", gandea Nalia. Asculta plictisita glasul cristalin si vesel al Letei, povestind despre planurile ei de nunta.
- Lete, ce e dragostea?, o intrerupse brusc Nalia.
- Pai... in mod normal, dragostea nu se poate defini. Dar o sa incerc pentru tine, pacatoaso, ii raspunse Lete chicotind. Iubesti pe cineva atunci cand ajungi sa intelegi si sa accepti acea persoana asa cum este ea, chiar daca nu esti intru totul de acord cu felul ei de a fi. Daca poti sa o accepti si sa-i fii alaturi, bucurandu-te de ceea ce reprezinta, inseamna ca iubesti. Uita-te la noi doua: tu nu crezi in nimic, eu cred in tot; cu toate acestea, iti sunt alaturi mereu.
              "Cum e posibil ca cineva sa ma accepte, sa ma inteleaga si sa ma iubeasca, daca eu insami nu o pot face?" se intreba Nalia.
- Te inseli, Lete, ii spuse Nalia. Cred si eu in ceva- in realitatea ce ne sufoca zi de zi. E omniprezenta si la fel de sigura ca si moartea.
- Fericirea exista, ii raspunse Lete, serioasa.
- Da, posibil. In vise... Dar eu nu cred in vise, stii asta.
- Asta pentru ca ti-ai cladit singura un zid ce te separa de ce e mai frumos. Si trebuie atat de putin pentru a fi daramat... Dar tu nu vrei asta...
- Nu stiu cum... sopteste Nalia.
            Tramvaiul opreste in statie si celor doua fete li se ridica in cale cladirea cafenelei "Blue Dreams". Insa, inca de la primii pasi, Nalia simte in nari mirosul realitatii. Pe tejgheaua barului, o ceasca mare de cafea si nelipsitul pachet de tigari reprezentau pentru Nalia cotidianul.
            Clipele, orele, zilele se scurgeau mereu la fel... Nesfarsite si dureroase le simtea Nalia, impreunandu-se ca niste zale in lantul monotoniei si al disperarii.
             Singura. Mereu se simtea singura.O umbra printre alte cateva milioane de umbre... O iluzie, un trup la fel de imaterial ca si fumul tigarii din care ea-si fuma viata. O singura adiere era suficienta pentru a imprastia fumul imaterialitatii ei. Dar aceasta adiere nu se simtea.
" Pentru ce traiesc?" se intreba uneori Nalia. " Pentru un vis pe care mi l-am dorit enorm, candva, dar pe care l-am avortat? Nu stiu..." Toata existenta ei statea sub semnul acestui " Nu stiu",  ce nu era nici intrebare, nici raspuns. Poate doar o resemnare dureroasa.
           Nalia simtea cum moare in sine incetul cu incetul. Nu mai avea forta sa viseze. Nu mai avea curajul sa se mai intrebe " Pentru ce?". Incepuse sa simta ca exista din ce in ce mai putin . Oglinzile nu-i mai raspundeau nici ele, doar un chip banal si sters ii intorcea zambetul chinuit, cand isi facea curaj sa se priveasca in ele.
            " Ce tampenie! Sa fii doar o carcasa goala, o bucata de carne, sa-ti tarai pasii prin intunericul eternitatii. Parca eram muritori... Si atunci, unde se ascunde moartea? O chem in fiecare seara, dar ea isi bate numai joc de mine, imbecila. Sunt o paria. Nici viata, nici moartea nu ma vor. O exilata intr-un haosmos vesnic- asta sunt eu. Nici haos, nici cosmos; nici Bine, nici Rau - pentru mine nu mai exista nimic. Ce nebunie...
Nebunie...nebunie...rasuna ecoul gandurilor ei. Mai stii? Poate ca sunt o nebuna... Dar nimeni nu ma priveste ciudat... Offf..."
Nalia isi depana firul gandurilor pe ritmul ploii ce cadea necontenit, la fel de marunt si de monoton cum treceau si zilele ei.
       Nici seful ei, mereu moroconos si pus pe cearta, nici clientii cafenelei, glumeti sau badarani, tineri sau batrani, nu mai reprezentau pentru Nalia decat niste picaturi de ploaie, monotoni si efemeri si ei, impinsi intr-o anumita directie de o forta invizibila.
        " Mereu am asteptat pe cineva, continua Nalia sa-si impleteasca firul gandurilor cu fumul de tigara. Ma trezeam dimineata, Lete era plecata. Priveam deznadajduita pe geam si asteptam... si asteptam... Nu venea nimeni. Totul era rece...geamul... eu... toata existenta mea..."
 - Poate te asteptai pe tine... - ii raspunse gandurilor o voce calda. Nalia se intoarse speriata. Vocea continua: Erai prezenta numai cu trupul, cealalta parte iti ramasese pe undeva, pierduta...
         Privirea lui, vocea lui, zambetul lui... toate acestea ii pareau familiare Naliei. Sa fie doar un client obisnuit? Si atunci, cum ii ghicise gandurile? Poate am innebunit- isi zise Nalia in gand. Poate ca el nici nu a zis nimic. Sau poate ca nici nu exista. Un ras zglobiu o intrerupse.
- Sunt la fel de real ca si tine. La fel de real ca si lantul care te leaga inca de amintirile trecutului. -ii raspunse necunoscutul, privind-o patrunzator. Ai incercat sa ma ucizi, sa-ti renegi destinul. Dar destinul nu poate fi renegat.... Visul... am fost visul tau. M-ai nascut din lacrimile tale, am fost creat din trupurile moarte ale sperantelor tale. Acum iti amintesti? -o intreba necunoscutul.
              Nalia il priveste lung, nevenindu-i sa creada. Parea ca totul este doar o farsa a destinului. Nu putea fi real. "Acum sunt sigura ca sunt nebuna", conchise Nalia oarecum usurata.
- Ce inseamna sa fii nebun? Ai zis ca esti nebuna, o intreaba necunoscutul.
- Nu stiu... nu stiu...
           Nalia incepe sa rada. Stii, mereu mi-am dorit sa fiu actrita. Sa scap de propria-mi viata. Azi sa fiu o baba egoista, maine o tanara inocenta, poimaine o femeie la casa ei, cu un sot ce o inseala, cu doi-trei copii si o scorpie de soacra si asa mai departe... Dar... Uita-te la mine...nu sunt in stare sa-mi joc nici macar propriul rol... Ajunsa pe scena vietii, ma simteam implinita, toti ma pictau din priviri, sala intreaga-mi parea un pian ce-mi canta fericirea... Dar intr-o zi, mi-am uitat replicile... Cum sa fii actor daca nu esti in stare sa-ti joci rolul? Am devenit o exilata, zilele mele isi canta acum monoton prohodul... Am uitat cine am fost, nu stiu cine sunt, iar cine voi fi...
        Rade iarasi, dar glasul i se ineaca in lacrimi.
- Dimpotriva, esti o actrita foarte buna. Ti-ai negat existenta, fiinta, ti-ai ucis visele... Ti-ai pus masca nepasarii, te-ai ascuns in tine. Joci rolul unei zeite amnezice si iti place asta. Monotonia ti-e scut in fata necunoscutului. De fapt, esti doar o fricoasa. Ti-e frica de tine. De asta ti-ai uitat replicile propriului rol. Pentru ca iti era frica de ceea ce insemna el. Asa ca ai ales nimicul.
- Taci!- striga Nalia deznadajduita. Tu nu existi! Esti o iluzie! Am incercat in tine un biet refugiu. A esuat... Din nou... M-am obisnuit. Ce cauti aici? N-auzi, tu nu existi! Am acceptat realitatea, mi-am acceptat slabiciunile...
- Mincinoaso! Stii ce inseamna sa accepti realitatea? Necunoscutul se apleaca si smulge lantisorul din jurul gleznei si apoi il pune Naliei in fata. Asta! Nu exista, de fapt, nimic care sa te tina legata de trecut. Era doar un pretext stupid in spatele caruia ti-ai ascuns tu frica.
    Nalia, disperata, cade jos. In jurul ei, totul se darama. Ar fi vrut sa faca ceva pentru a impiedica naruirea vietii ei. Lacrimile ii erau neputincioase. Isi simtea acum pana si trupul disipandu-se incet. Ultimele puteri i s-au concretizat intr-un strigat. Durere... speranta... frica... dorinta... Se nasteau si mureau odata cu strigatul ei.
              Doua brate o cuprind bland si o voce ii sopteste usor la ureche: " Sunt aici, iubire. Nu te teme. E doar un vis". Caldura si siguranta imbratisarii o fac pe Nalia sa deschida ochii. Soarele isi arunca razele jucause in camera, pasarelele ciripeau vesel, mirosul dulce al cafelei se imprastiase ca o ceata... Numai cearsafurile mototolite ascundeau ceea ce mai ramasese dintr-un vis urat.
- Un vis? - intreaba Nalia, parca nevenindu-i sa creada.
- Un cosmar, iubire.
          Cel care ii  vorbise, acelasi cu necunoscutul din vis, ii zambea tandru. Nalia il priveste mult, apoi ii zambeste si ea.
- Vreau sa ma strangi in brate tare, puiule. Nalia se face mica la pieptul lui. Am crezut ca te-am pierdut... Ca m-am pierdut...

Micuta lebada - Teatru

Personaje: Dora, Tyna, Mark

Actul 1, scena 1

Un bulevard. Se observa intrarea in "Lebada alba", o cafenea cocheta cu ferestre foarte mari. O terasa mica, umbrita de niste copaci, cu 10 mese mici, cinci de o parte, cinci de alta. La o masa, un cuplu. Intra Mark, se aseaza la o masa. Dora, ospatarita, se duce sa ii ia comanda. Mark ii cere o cafea si ii zambeste.
Dora:-Imi place zambetul tau. Nu mi-l imprumuti?
Mark: Sa ti-l imprumut? E ciudat. Tu nu zambesti?
D: Nu am un zambet propriu si caut sa-l fur de la altii. Al tau mi-a placut.
M: (razand si privind-o ca pe un copil) Sa-ti dau zambetul meu...Pe asta nu am mai auzit-o. (redevenind serios) Imi aduci cafeaua aia odata?
Dora ii aduce cafeaua. Mark isi aprinde o tigara si o priveste lung. -Tot aici esti?Acum ce mai vrei?
D: -Ti-am spus. Iti vreau zambetul.
M: Nu poti cere pur si simplu zambetul oamenilor si sa astepti sa il primesti, de parca ar fi ceva banal.
D: Atunci ti-l cumpar. Mai stii, poate esti zgarcit, poate ai nevoie de bani, poate ai divortat si trebuie sa platesti pensie alimentara...
M: Esti nebuna! (rade)
D: (apropiindu-se de el cu miscari lascive) Haide, ma vand pe un zambet.E atat de greu sa te desparti de el?
M: Ce vrei de fapt de la mine?
D: Nici eu nu stiu. Poate ca, de fapt, nu vreau nimic. Poate ca nici nu ma intereseaza zambetul tau. Dar imi surade ideea de a-l vedea pe buzele mele. Nu crezi ca mi-ar sta bine?...Si ce ieftin ma vand...
M: (enervat) Hai, zi odata ce vrei si pleaca. Sunt chiar atat de fermecator?
D: Poate ca da... Sau poate ca nu... (privind aiurea) Iarasi ploua.
M: Ploaia vine sa aduca incertitudine, incertitudinea-insomnie, insomnia-rusine, rusinea- nesupunere prefacuta...
D: In sufletul meu ploua deja de prea multa vreme. Norii grei incep sa ma sufoce. (Asculta plictisita zgomotul ploii)


Scena 2
Apartamentul Dorei. O camera mica, im mijloc o masuta cu doua cafele aburinde. Intr-un colt, cateva papusi dezbracate zac aruncate. Pe pereti, diferite masti. In dreapta, un pat mare, cu cearsafurile mototolite. In stanga, niste scari urca spre o terasa suspendata.Tyna coboara scarile. Intra Dora cu o masca in maini reprezentand un zambet.
Tyna: Unde naiba ai fost? (are o haina in maini) Chiar nu avem nici un cuier in casa asta?
Dora: Ca sa iti agati sufletul in el? (rade) Unde am fost? Cautam un suflet cald, sa mi-l incalzesc pe al meu.(ia una din canile de cafea si o duce la buze.)
T: (smucindu-i cana) Cald, nu fierbinte. Ai sa-ti oparesti sufletul.
D: Macar eu nu caut sa il agat prin toate cuierele, ca tine.
T: (aruncand haina pe care o avea in maini pe jos) Esti nebuna!
D: (aprinzandu-si o tigara, se intinde alene, ca o pisica) Stiu, mi s-a mai spus.
T: Tot nu mi-ai spus unde ai fost!
D: La El. Ti-am zis, cautam un suflet cald. Sa fiu iubita. Sa ma pot iubi in continuare.
T: Si el? Ce avea atat de special?
D:  Zambetul. M-am oferit sa i-l cumpar.
T: Cu trupul tau... (o priveste ciudat, apoi isi aprinde si ea o tigara)
D: I-as fi oferit sufletul...Dar e deja amanetat...Uite! (ii intinde masca) Tyna o ia si o aseaza pe perete, langa celelalte masti.
T: Ai colectie deja. De acum, nu mai ai ce oferi, ce amaneta...
D: (arata spre papusile dezbracate) Iluziile mele...
T:(privind masca) Deci nu te-a refuzat.
D: Eu nu accept un refuz. Doar ma stii.
T: Macar de ai face-o din orgoliu. Dar o faci din deznadejde. Nu ai obosit sa iti cumperi realitatea de la altii? Dora rade ca un copil.
T: Pacatoaso! Intr-o zi, am sa te duc cu forta la biserica.
D: Biserica mea sunt eu. O masina de spalat in care-mi arunc pacatele.
T: Tu esti o sfanta.
D:Parca eram o pacatoasa.
T: Tu nu-ti poti pierde rugaciunea. Crezi prea mult in tine, incat sufletul tau e aproape sfant. Esti o fanatica. O nebuna intru necredinta.
D: Iar tu esti ingerul meu pazitor.
T: Zi mai bine vocea ratiunii tale. (cateva secunde de tacere. Dora incepe sa tremure, privind in gol)
T: (speriata) Dora, ce e? Ce se intampla?
D: Ma simt in trupul meu ca intr-o camasa de forta.Simt ca e cineva strain in mine. S-a trezit. Iarasi... Isi intinde aripile si-mi sugruma sufletul... Acum tipa...Vrea sa iasa afara...(plangand) Spune-i sa plece...
Tyna ii aduce o oglinda si o pune Dorei in fata. Dora de priveste in oglinda si incremeneste.
T: (calma) O lebada. Se pare ca nu ti-ai spalat prea bine pacatele. Penele-i sunt negre. Uite cum incearca sa-si ia zborul...
Dora incepe sa se zbata, plange cu hohote. Tyna o ia in brate. Dora adoarme.
T: Era si timpul.(o mai priveste o data pe Dora cum doarme, smulge de pe perete masca ce reprezenta zambetul cumparat si iese)

Actul 2 Scena 1

Apartamentul lui Mark. Un apartament mic, destul de intunecat, desi o fereastra mare acopera aproape tot peretele din capat. Un covor negru pe jos. In stanga, oglinzi, in dreapta oglinzi. In mijlocul camerei, un pat mic. Langa el, un sevalet cu un tablou inceput. Pe pat zac tablouri aruncate. Mark priveste pe geam. Se aude soneria. Mark deschide. Intra Tyna.
Tyna: (priveste in jur) Narcis?
Mark : Nu ma cheama Narcis, ci Mark. Tu cine esti?
T: Mark? Hmm...Pacat. As fi pariat ca te cheama Narcis... (se uita la tabloul de pe sevalet) Frumos...Esti si pictor...
M: (intrigat) Cine esti? Nu stiu ce am azi. Parca as fi magnet pentru nebuni...
T: (se intoarce brusc spre el) Eu sunt ratiunea Dorei... Ii intinde masca. Asta banuiesc ca e al tau. Ce ti-a venit sa-ti vinzi zambetul?
M: Nu era al meu, oricum... era al ei, doar ca nu stia asta.
T: Si de ce ai acceptat sa ii vinzi zambetul, daca oricum nu-ti apartinea?
M: O doream... e o nebuna cu ploaia pe umeri. Vroiam sa o simt vibrand asemenea unei corzi de violina sub atingerea degetelor mele... (privind-o pe Tyna in ochi) Ai dreptate, poate ca sunt Narcis. Mi-a placut sa ma privesc in oglinda sufletului ei. Doar ca... (se intrerupse.Constientizand ca are masca in maini, o arunca dezgustat)
T: Ti-a pierit curajul?
M: M-a comdamnat la realitate. Eram doar o umbra. Ma biciuia realitatea,asa ca m-am ascuns in iluzie. (priveste masca cu zambetul lui) Mi-a fost simplu sa-mi vand zambetul...Nici macar nu imi apartinea... Dar ea... mi-a furat totul. Iluziile...mastile...pana si zambetul, abia nascut, tot al ei era... (respirand greu, vorbeste parca pierdut in sine) Existenta ma sufoca, ma doare singuratatea... sufletul meu se zbate ca intr-o colivie, se tranteste de pereti...vrea sa evadeze... De asta pictez.. .pictez libertatea.. .ii nasc aripile din priviri... Ea... e lebada mea... libertatea mea...viata mea...
T: Ti-e dor de ea deja. De naivitatea ei dementa.
M :Naivitatea ei face bine frustrarilor... Sunt un om cu prea multe slabiciuni.
T: Ah, o recunosti?
M: Nu am negat niciodata.
T: Dar nici nu ai recunoscut. Esti ridicol. (rade foarte vesel) Doamne, ce v-ati gasit amandoi...
M: Eu sunt ridicol, tu esti o nebuna. Ce vrei, totusi, de la mine?
T: Pe tine. un Narcis fara oglinzi in care sa se priveasca. Eu ti-am gasit o oglinda. Doarme acum...
M: (ii deschide usa) Pleaca! Mi-a ajuns pe ziua de azi. Dora mi-a furat toate mastile... m-a condamnat la realitate...tu mi-ai distrus oglinzile imaginare... bietele mele iluzii...
T: Dora nu ti-a furat nimic. Tu i te-ai vandut. Ca un Iuda.
M: Ce nu intelegi? (iritat de-a binelea, o apuca de brat, cu intentia sa o dea afara) Iesi! Nu o vreau.
T: Nu exista ea. Sau eu. (rade diabolic) Deja ne apartii. Nu poti fugi.
M: De ce nu accepti refuzul?
T: Ma simt bine cand ma umilesc. Imi face placere, ma relaxeaza.O jugnire din partea ta e ca o binecuvantare. Ca un balsam ce vindeca toate suferintele si umilintele de pana acum.
Mark se duce spre fereastra. Priveste o vreme, apoi se intoarce spre Tyna. Se lipeste speriat de perete, de parca ar fi vazut o fantoma.
M: (cu o voce stinsa, tremurand de uimire) Dora?

Scena 2

O strada pustie. Ploua. In mijlocul strazii sta Dora. Apare Mark cu o umbrela stricata in maini.
Dora: (tremurand) Ce cauti aici? Pleaca. Nu mai am nevoie de tine.
Mark: Dar eu am. (o priveste speriat) Ce faci?
Dora nu ii raspunde, incepe sa danseze, la inceput lasciv, apoi din ce in ce mai salbatic, dand impresia ca zboara.
M: Fii oglinda mea. Cum as putea fi Narcis daca nu am oglinda?
D: (oprindu-se brusc) Tu nu ai nici macar chip. Nu ai nevoie de oglinda. (pleaca)
M: (tipand disperat in urma ei) Nenorocito! Apari in viata mea, imi darami universul, imi negi fiinta si apoi pleci...
Ramas singur, priveste stupid umbrela stricata pe care o tine cu grija in maini de parca si-ar tine sufletul, si incepe sa cante trist:
"Timp, opreste-te! Ultimul cerc
ultimul prieten- a plecat
lebada mea, te iubesc cu tot sufletul
si te rog : Zboara!
Ea zboara deasupra norilor
e straina printre oameni
nu poate atinge iubirea" !


Cortina

Tacere...

Uneori tacerea e atat de plina de cuvinte...de cuvinte nerostite...negandite...si totusi...

Si totusi...exista cuvinte care nu pot exprima ganduri...care se cer exprimate...

Tacere...

Stai la mare distanta de mine
dar mai ales de tine
ai toate cuvintele la indemana
sa nu ranesti pe nimeni
mai ales sa nu te miri
        (daca ai probleme
                              suna-ma)
incepem sa murim...

 

Esti un inger sau un demon? Mainile tale cuprinzandu-mi sufletul si buzele tale soptindu-mi dulci minciuni…sa indraznesc sa ma incred in ele? Sa  indraznesc, oare, sa ma lepad de trecut, de ceea ce sunt, pentru a te urma?

Ochii tai patrund dincolo de aparenta trupului meu de lut, soaptele tale par aievea si ma trezesc privind in valtoarea privirii tale cu o dorinta arzatoare de a ma ineca in ea.

Sunt oare asa cum ma vezi tu? Sunt doar o minciuna creata cu indemanare in decursul anilor? Sunt oare nascuta din lacrimile unui inger cazut? O semi-zeita ce sufera de amnezie?

Tu imi oferi o oaza de liniste, dar ce ma fac cu sufletul ce tanjeste dupa furtuna de nisip a vietii?

Un vis – totul e doar un vis nascut dintr-o lacrima de dor.

Ceasul isi canta monotonul tic – tac, stergand prezentul secunda cu secunda, anihiland dreptul de a visa, de a zambi, de a crede…

Mi-ai scos mastile una cate una, pana cand sufletul meu a ramas gol in fata privirii tale. Eram o marioneta a destinului. Acum, in oglinda retinei tale, vad doar un trup de vant- naluca a trecutului.

Inlaturand masca minciunii, m-ai lasat in fata necunoscutului Sine. Privirea ta sapa printre gandurile mele, descoperind un vechi cimitir, cu vise ucise, cu sperante avortate, cu lacrimi inecate in neputinta.

De ce ai venit sa ma tulburi, tu-demon al realitatii? Pentru ca ma tulburi, stii asta…

Simplitatea aroganta a buzelor tale ce-mi promit fericirea, imi arde sufletul, deschide rani vechi, imi rastoarna lumea cu susul in jos. Imi ceri sa aleg intre viata si moarte si mi-e teama ca nu am forta sa aleg viata…

Jocul cu margele de sticla

Cuvintele cadeau ca niste margele de sticla. Clinchetul lor imi incantau sufletul. Eram un copil… Valul naivitatii imi acoperea privirea de prea mult timp. Cand a cazut, intr-un final, am descoperit gustul amar al dezamagirii. Nori negri de furtuna au dezlantuit potopul in sufletul meu. Eram pierduta. Unde se evaporasera toate visele frumoase? Unde disparusem eu? In ce ma transformase demonul realitatii?

In jurul meu durerea se stransese ca o camasa de forta. Eram acum o nebuna ratacind printre nalucile trecutului. Pe jos zaceau imprastiate cioburi de suflet. Nu indrazneam sa le privesc. In bezna disperarii, un suflu usor, ca o briza dulce de vara, a coborat, adunand toate cioburile. Din cenusa lor si din venin de lacrimi a plamadit doua aripi.

Nebuna a devenit inger. Cu o carte in maini rataceste prin haos, calcand desculta prin praf stelar, prin cenusa neuronilor arsi de dorinta, prin maldare de vise mototolite.

Atingerile ei raspandesc parfum de lacramioare, mainile ei nasc zambete, ochii ei ploua balsamul iertarii…

Acum, nu mai exista nici trecut, nici viitor. Exista doar un prezent incert, cu gust de tigara, ce aduna in el inocenta si intelepciunea.

amalgam de ganduri

Imi visam zborul-                                                                   

Dulce iesire din monoton.

Tu

mi-ai negat fiinta

mi-ai plouat promisiuni

in suflet.

In licarul fulgerelor

mi-am vazut moartea,

renasterea,

fericirea,

Pe tine-

Inger si demon

Inventandu-mi destinul.

Ca un nebun

Cu ploaia pe umeri

Cadeam in stropi din inalt

Setea trupului tau

De lut

O stingeam.

Infloream in tine

In sufletul tau

nasteam vise

muream

pe buzele tale.

Citeam mai devreme pe un blog o postare despre amanare. De ce oare ne e atat de greu uneori sa luam niste decizii? Decizii pe care ni le dorim foarte mult, dar pe care amanam sa le luam, poate pentru ca ne e frica de consecinte, sau poate pentru ca ne-am obisnuit prea mult cu starea in care suntem....Nu stiu...
Eu mereu m-am stiut o persoana cu capul pe umeri. Mereu am cantarit pana in cel mai mic detaliu fiecare decizie pe care trebuia sa o iau. E bine sau e rau? Vreau cu adevarat sa fac lucrul acesta? Dar au fost si dati cand am facut totul din instict, si atunci a fost mai bine decat daca as fi stat prea mult sa ma gandesc. Eu am un fel ciudat de a-mi complica viata. Ador sa fac tetrapiloctomie (despicarea firului in patru, mai pe romaneste), si asta nu m-a ajutat prea mult. Am o tendinta innascuta de a alege numai drumul cel mai sucit si cel mai greu, gandindu-ma ca asta e calea cea buna, cand in fata mi se deschideau multe alte alternative mult mai simple. Si stau sa ma intreb de unde aceasta tendinta ciudata de a complica mereu totul...Ma stresez mereu pentru orice fleac, aducand ca scuza "Asta sunt eu si nu am ce face". Ba uite ca pot sa schimb asta. Si stiu ca pot. Si vreau sa schimb asta. Totusi, nu fac nimic. Ma complac in continuare in situatia asta, desi stiu ca sufletul meu tanjeste dupa liniste si simplitate. Si nu stiu ce imi lipseste. Poate ca vointa? Curajul de a-mi asuma aceasta schimbare? Nu am idee...
Cred ca mi-e frica sa iau decizii. As vrea sa mai fiu un copil, sa stiu ca singurele decizii pe care le am de luat sa se rezume numai la ce joc vreau sa joc acum, daca sa dau bicicleta mea si altui copil sau daca sa dau cartonasul meu preferat baiatului de care imi place....

"All truly wise thoughts have been thought already by thousands of people before us, to really make them to became ours, have to think ourselves them again, to repeat them with awe and respect until they become a part of our life and our experience. " - Goethe

Steps to the future...

M. a patruns in viata mea cu un zambet. Era doar un baiat care imi placea. Mult, dar nu indeajuns. Am flirtat cu el o vreme, dar am renuntat. Am ales pe altul. Dar M. a ramas ascuns undeva intr-un coltisor al sufletului meu. Uneori, cand mi se facea dor de vocea lui, il sunam...
Dar M. nu se multumea cu atat. Intr-o zi, a trecut pe la mine. Am iesit la o plimbare, am depanat fiecare amintirile copilariei...pana cand zidul dintre noi a cazut...zidul impus de mine, de altfel... Desi am stiut mereu ce simte el pentru mine, imi placea sa ma joc cu el. Cred ca nu era momentul inca sa fiu a lui... nu eram inca pregatita pentru ce avea el sa imi ofere. Si intre noi, totul a inceput ca o joaca. Un fel de "contract", stiu ca suna ciudat, dar avand in vedere ca la mine relatiile nu durau prea mult, acest "contract" e o incercare de a ma cunoaste pe mine. O provocare, de un an, timp in care sa-mi dau seama ce imi doresc cu adevarat, si, mai mult, sa descopar acea simplitate a vietii, simplitate care sa ma ajute sa imi gasesc linistea.
Ce ma sperie la M. e faptul ca, uneori, am impresia ca ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu. E misterios, e dulce si a naibii de atragator. Are un zambet care imi face inima sa bata mai nebuneste decat oricand, dar care imi aduce o liniste incredibila, in mod paradoxal. Cu fiecare cuvant, cu fiecare gest si mai ales, cu fiecare privire imi rastoarna lumea cu susul in jos. Chiar si discutand banalitati, parca fiecare cuvant ascunde ceva. Totul ma pune pe ganduri. Are un fel de a fi, un nu-stiu-ce care ma innebuneste si care ma tine cu gandul la el clipa de clipa. Totul la el ma intriga. Si ma nauceste. Si e enervant. Nu sunt obisnuita cu chestii de genul. De obicei eu sunt cea care detine controlul. Sunt cea cu capul pe umeri, desi aiurita mai mereu, stiu mereu in ce loc ma incadrez, stiu ce sa fac daca apare ceva neprevazut... Dar alaturi de el ma simt in mijlocul unui ocean involburat. Si totusi, nu mi-e frica. E ciudat, dar ma simt in siguranta. Simt ca nu voi pierde nimic...
Am mereu senzatia ca ma intelege perfect, chiar si atunci cand tac. Atata blandete se revarsa din fiecare gest al sau, incat am impresia ca nimic rau nu se poate intampla. Il simt aproape de mine, mi-a patruns prea adanc in suflet si in ganduri pentru a fi altfel. Mi-a rasturnat toate credintele, toate planurile, m-a pus in fata unor alegeri... Mi-a dat de inteles ce imi poate oferi...iar eu... eu trebuie sa decid.