Zbucium

Simt nevoia sa scriu. Nu stiu ce… nu stiu de ce… Dar simt nevoia sa scriu, sa ma “exorcizez” de cine stie ce demoni interiori. Nu stiu de ce, dar mereu am privit actul de a scrie ca pe un fel de exorcizare.

 

Un fel de inchisoare in care imi inchid gandurile, sentimentele. In care, in fond, ma inchid chiar pe mine insami.

E ciudat, dar daca ma gandesc mai bine, scriind, eu ma astern bucatica cu bucatica, gand cu gand, pe niste file albe…

Si acest lucru ma face sa ma simt “golita” de fiecare data cand scriu. Pentru ca imi transpun sufletul, prin scris, pe niste banale foi de hartie, dar reusesc totusi sa imi calmez zbuciumul interior. Cel putin, pentru o vreme…
Cat despre noi… Ce suntem noi, in fond?

Cica omul este singura fiinta “dotata” cu libertatea de alegere. Dar eu nu prea simt asta. Mai mereu suntem constransi de imprejurari. Mai mereu facem un lucru pentru ca “asa trebuie”, si nu neaparat pentru ca ne-am dori noi prea tare acel lucru.

Vanitas vanitatum… Mereu va fi vanitas vanitatum. Si asta doare. Fugim o viata intreaga dupa niste naluci, si foarte greu realizam ca nu ne alegem cu nimic, ca este o prostie, o pierdere de timp… Ce e mai grav e ca sunt multi care nu realizeaza asta deloc…

Dar noi ce vrem, in fond? Ce cautam pe lumea asta? De ce suntem? Si ce anume suntem?

Poate suntem doar niste iluzii si noi. Umbre care dispar in vant, care nu lasa nici o urma… Sau poate, niste marionete ale unor zei care, prea plictisiti in nemurirea lor, ne-au creat din prea multa singuratate? Sau poate ne-au creat sa se razbune intr-un fel pe conditia noastra de muritori, facand ca ciclul vietii sa se repete mereu si mereu si mereu…. Pentru ce ne zbatem atat? Intru ce scop?

Nu am reusit niciodata sa inteleg acest lucru….