Translate

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

My life in toughts....

    E incredibil uneori cat de mult ma pot insela in privinta mea. Cu toate ca traiesc cu mine zi de zi, uneori ma surprind prin gandurile sau faptele mele. Nu o data mi s-a intamplat sa am impresia ca nu ma mai recunosc . Sau ca nu ma mai cunosc deloc. E derutant. Ma privesc in oglinda, dar ea reflecta aceeasi imagine mereu.Si totusi, eu nu ma simt aceeasi...
    Infatisarea exterioara nu e decat o masca menita sa pacaleasca pe cei din jur. In mod paradoxal, uneori ma las si eu pacalita de ea, de zambetul dragalas de pe fata mica, de ochii mari, de copil, care par atat de inocenti uneori... Dar nu mai sunt un copil. Inocenta nici pe atat...
    Dar uneori imi place sa ma mint singura. Uneori imi place sa fiu superficiala. Sa-mi ingrop gandurile negre undeva intr-un colt al mintii, si sa las zambetul acela fals care-mi flutura pe buze sa-mi fie stapan. Uneori, refuz sa gandesc, dau naibii tetrapiloctomia, care a devenit un tabiet, si stau minute in sir privind in gol. Bineinteles, cu o privire profund ganditoare(cred ca tot din obisnuita), si drept urmare toata lumea ma intreaba la ce ma gandesc. Bineinteles, daca le-as spune ca nu ma gandesc la nimic, ceea ce si fac, nimeni nu m-ar crede, asa ca incep sa indrug verzi si uscate...gen nemurirea sufletului sau ceva in genul...bullshits, anyway... Ador sa privesc reactiile celor din jur, doritori sa-mi linisteasca zbuciumul sufletului si sa-mi lamureasca nelamuririle (!). Si fac asta cu un adevarat sadism...
    DA, stiu!!! Nu suna prea frumos. Dar nici nu-mi pasa. Asta sunt eu. Uneori. Uneori pot fi si buna, si draguta, si fermecatoare, si toate alea-alea. Dar asta doar cand vreau. Si credeti-ma, nu vreau asta prea des. Imi place sa fiu rea.bE urat din partea mea, dar repet, asta sunt.
    Si totusi...Mereu exista un "dar", sau un "si totusi". Si totusi, cineva a reusit sa treaca dincolo de masca mea, dincolo de aparente, si sa vada adanc in mine. Mai adanc chiar decat pot eu vedea.
El mi-a aratat ca sunt importanta, ca sunt frumoasa, inteligenta, deosebita.... In ochii mari si verzi, el a citit bunatate. In sufletul meu a vazut frumusete. In mine si-a vazut viitorul.
    Prima data, am refuzat sa cred. Nu puteam accepta nimic din ce-mi spunea. Nici din ce-mi promitea. Am preferat sa fug. Am preferat sa raman superficiala, sa ma ascund in carcasa mea, sub aparenta de fata timida. Dar nu timiditatea m-a facut sa fug, ci frica. Nu puteam accepta toate promisiunile acelea frumoase. Nu puteam accepta ca sunt buna. Eu preferam sa fiu rea. Si distanta. Sau poate ca totul mi se parea prea frumos pentru a fi adevarat.
    Dar roata vietii s-a intors. Impotriva mea... In gandul meu incoltise ideea ca sunt buna, frumoasa, importanta. Aproape incepusem si eu sa cred in asta, pana cand viata mi-a dat prima palma, ca o mama care incearca sa-i arate copilului ca ceea ce face e rau. Am incercat sa trec peste, sa sper ca data viitoare va fi mai bine. Insa, urmatoarea data, palma pe care am primit-o a fost si mai grea. Ca un copil nestiutor, ma jucasem cu focul si ma arsesem. Cu toate astea, am mai incercat o data. Si m-am ars iarasi. Si mai tare. Atunci, am incercat sa revin la ce eram inainte. Sub infatisarea dragalasa, sufletul imi ingheta incetul cu incetul.  
    Timpul, insa, a facut sa ma reintalnesc cu el- cu cel care vazuse prima data in mine frumusetea. Datorita caruia incepusem sa cred in mine. Nu ne mai vazusem de un an si jumatate, timp in care fiecare dintre noi se schimbase. Eu, in parte, ma schimbasem datorita lui. Atractia dintre noi era inca foarte puternica.
    Ne-am intalnit pe strada. Eu, pierduta in gandurile mele, nu vedeam nimic in jur. Brusc, am simtit o mana puternica ce ma prinde de brat si ma trage. M-am speriat ingrozitor. Ce naiba'? Eram doar in miezul zilei, in plina strada.... Cine ar fi indraznit? Ma pregateam sa spun ceva nu prea dragut, cand privirea mi s-a intersectat cu o privire extrem de familiara. Mi-am reprimat instinctul initial de a injura (lucru total nepotrivit pentru o domnisoara :D) si, in loc de asta, am zambit. "Ce naiba faci, nebunule?", a fost tot ce am reusit sa ingaim, in spaima si apoi surpriza ce ma cuprinsera. Am vorbit putin, am stat putin impreuna, apoi fiecare a luat-o pe drumul lui. Parea doar o intalnire banala intre doi fosti colegi, fosti prieteni si fosti iubiti.
    Acum suntem impreuna de cinci luni si jumatate. Alaturi de el, descopar zi de zi ca ceea ce mi-a spus candva fusese adevarat. Am reinvatat ce inseamna sa zambesti din inima, sa visezi. Am aflat cum e sa fii iubit, si cum e sa iubesti. Clipa de clipa, in bratele lui, gust fericirea, implinirea. El mi-a oferit ceea ce imi dorisem cel mai mult: simplitatea.Linistea.
    Si totusi, mai am momente cand ma intreb daca nu e prea frumos ca sa fie adevarat. Daca merit tot ceea ce mi se ofera. Mai am momente cand vechea eu revine. Si mi-e frica. Mi-e frica sa nu dezamagesc. Ma tem ca nu am sa pot da inapoi tot ceea ce mi se ofera, in aceeasi masura. Si cel mai tare mi-e frica sa nu-l pierd. Pentru ca simt ca el e tot ce mi-am dorit vreodata de la altcineva. E atata simplitate in relatia noastra...atata frumusete...si implinire....
    Mi-e frica......
       Pentru mine ploaia inseamna purificare...zgomotul ploii imi alina inima, picurii imi mangaie pielea si ma curata de toate gandurile...de toata durerea... Eu mereu am crezut ca norii plang pentru cineva...atunci cand un suflet este prea plin de durere, ei isi varsa potopul de lacrimi... Sunetul picaturilor de ploaie care izbesc geamul ma scufunda intr-un soi de uitare....
Am uitat sa plang. Candva, lacrimile erau uitarea mea.Ele imi erau balsamul... ele ma purificau...Eram doar un copil.
Acum.... Acum, imi aprind o tigara si privesc pierduta, printre rotocoalele de fum, la ploaia marunta ce bate la fereastra. Deschid geamul si las picaturile sa-mi biciuie fata... Imi musc buzele... Ploaia nu e sarata.... Mi-e dor de gustul sarat-amar al lacrimilor. Mi-e dor sa plang. Mi-e dor de linistea care imi cuprindea sufletul dupa ce plangeam.Mi-e dor...



Simt
Ca sunt tot ce a mai ramas dintr-un cuvant
Silaba,
Cenusa a ceea ce-a fost
Scrisori necitite
Nerostite
Negandite.
Caut
Sa ma nasc din nou de pe buze arse de dorinta
Sa cantaresc cat doare
Ce doare,
Sa-mi trimit zilele prin posta
Cu destinatia scrisa gresit
Ca sa pot ajunge
Din nou
Cuvant.
Scheletul clipei ce a trecut
imi bantuie amintirea,
o schela pentru clipa viitoare
care va trece si ea,
ramanand doar un schelet,
fundatie clipei viitoare
si tot asa.
Un cerc neintrerupt,
un joc al gandurilor,
mereu trecute
mereu viitoare
dar niciodata prezente-
Eu cand traiesc?

vineri, 11 noiembrie 2011

 
Viata e incredibil de complicata. In nebuloasa trairilor de zi cu zi, foarte putini mai au ragazul sa se gandeasca la ceea ce traiesc.
Viata e ca un joc de sah. Fiecare miscare antreneaza o alta miscare, dar fiecare alta miscare este strict conditionata de miscarea precedenta. Avem de multe ori impresia ca ne putem planui urmatoarele miscari, dar arareori tinem cont de faptul ca fiecare lucru pe care il facem, oricat de marunt ar fi, modifica urmatoarea miscare. Un cerc vicios.
De asta urasc planurile. Da, mereu am urat sa-mi fac planuri. Mereu mi-a placut sa ma consider o persoana spontana. Si asta pentru ca niciodata nu-mi planuiam urmatoarele miscari. Doar visam, uneori.Visam copilareste. Dar niciodata nu luptam pentru visurile mele. Le proiectam si le asezam frumos pe un raft al sufletului.
Acum.... Acum e intuneric. Visele acelea copilaresti au devenit, in timp, niste maldare prafuite. Construiam lumi ideale,luminoase, cu promisiuni de fericire,  abandonate apoi pentru a ma intoarce la realitatea cenusie.
Eram o lasa. Imi era frica sa incerc sa cladesc, caramida cu caramida, viata asa cum mi-o doream eu. Asa cum am spus, viata e ca un joc de sah. Ei bine, eu eram un pion pe aceasta imensa tabla de sah. Incercam sa topai cu indemanare pe un drum pe care il credeam a fi cel bun, fara sa iau seama de mana care ma muta de colo-colo, dupa bunul ei plac. Uneori, drumul ma multumea.
Alteori, eram dezamagita, dezanadajduita, disperata....
Stiam ca undeva, pe drum, facusem o greseala, ca pierdusem din vedere un amanunt extrem de important. Dar.... despre ce era vorba, nu reuseam sa inteleg.
Asta.... Asta pana cand am cunoscut Regele. Pe atunci, insa, nu stiam cine este. Il vedeam asemenea mie, un pion care-si cauta drumul. Singura diferenta era ca El il gasise. Si incercase sa mi-l arate si mie.
Eu, insa, abia realizam ca sunt un pion. Asa ca am refuzat calea aratata de El. Timpul, dezamagirile, disperarea, renuntarea, toate acestea s-au prins intr-un lant care imi atarna greu, care ma impiedica deseori sa inaintez.
Pionul era cat pe ce sa fie scos de pe tabla de joc. Dar Regele a aparut iarasi. Acum, pionul isi invatase lectia, intelesese cine este. Acum, pionul accepta drumul deschis de Rege. Mergand alaturi pe aceeasi cale, pionul incepuse sa se simta ciudat. Incepuse sa viseze iarasi, incepuse sa zambeasca iarasi... Si, cel mai ciudat... Incepuse sa se simta ca o Regina...
Alaturi de Rege, pionul devenea Regina. Fara Regele sau, pionul ramanea doar atat... un simplu pion si nimic mai mult....