Translate

Urmariti-ma prin e-mail

marți, 9 august 2011

Visul IV



Nunta Letei avu loc la inceputul lui August. Fusese o ceremonie mica si simpla, dar oe langa bucuria care se citea pe fetele tuturor, in ochii celor doua prietene jucau lacrimile. Amandoua simteau ca ceva s-a schimbat. Ramaneau in continuare prietene, dar nimic nu mai avea sa fie la fel. Dupa ani intregi petrecuti mereu impreuna, acum drumul lor se bifurca. Si asta durea...
-          Nalia, invata sa iubesti. Nu mai fugi de iubire. La un moment dat, va renunta si nu o vei mai prinde niciodata. Lete o privea cu seriozitate.
-          Stii bine ca am altceva pe cap acum. Numai la iubire nu-mi sta gandul, ii replica Nalia. lete dadu sa-i raspunda, dar se abtinu. O privi doar si o imbratisa strans.
-          Tot nu scapi de mine, sa nu te bucuri prea mult. Chiar si casatorita, tot ingerul tau pazitor raman, ii spuse Lete. Nalia zambi.
Vara trecu in joc cu vantul, urmata de toamna cea rumena, imbracata intr-o rochie de ploi. Cerul deveni cenusiu, copacii isi plangeau apropierea mortii, ningand cu frunze rosii si galbene. Viata mergea mai departe.
Intr-o dimineata de inceput de octombrie, cand vara mai incerca inca sa-si amane sfarsitul, Nalia lenevea in pat, cu gandul zburandu-i aiurea. Langa usa stateau cuminti cateva bagaje. Nalia le priveste, parca nevenindu-i sa creada in existenta lor. Adunau in ele toata munca ei de pana atunci, tot zbuciumul si lacrimile ei. „In sfarsit! In sfarsit imi pot indeplini visul pentru care lupt de atata timp!” gandea Nalia. era bucuroasa, dar in acelasi timp o alta intrebare i se nastea in minte. „Si apoi? Ce va face ea de acum incolo? Pentru ce va mai lupta?”
Clinchetul soneriei ii alungara gandurile si Nalia se vazu obligata sa renunte la culcusul cald al patului. Lenesa, se duse si deschise usa. Lete intra vesela in camera, tinand in mana un plic si fredonand:
„ Indiferent ce viata ne va da
Indiferent ce cale vom urma
Prietenia noastra va ramane peste timp.”
-          Nu ti-era dor de mine?intreba ea razand. Se uita la gentile aranjate frumos langa usa. Hmmm, se pare ca cineva e nerabdator sa plece... Nalia priveste si ea zambind la genti.
-          Mda, adevarul e ca abia astept. Stii, inca nu-mi vine sa cred ca e adevarat.
Asezate in fata unei cesti de cafea, fetele isi vorbeau din priviri. Nalia isi aprinse o tigara, sufla fumul in sus si ii urmarea cu privirea unduirile de sarpe. Lete privea pierduta pe geam.
-          Lete, plec doar pentru o luna. Si merg acasa, nu la spanzuratoare, spuse Nalia, razand de emotia prietenei ei.
-          Stiu, dar o sa-mi fie dor de tine totusi, vrajitoareo... Hai sa facem un exercitiu de imaginatie, spuse Lete, schimband subiectul. Nalia o priveste curioasa. Ce ti-ai dori cel mai mult in momentul asta?
-          Pai... mi-as dori sa mai pot fi iar copil, raspunse Nalia. Lete chicoti.
-          Tu mereu ai fost un copil...si mereu vei fi unul. Se gandi putin. Care e prima amintire care-ti vine in minte din copilaria ta? Nalia ezita sa raspunda, dar sub privirea curioasa a prietenei sale, raspunse totusi.
-          Il vad pe tata venind de la lucru beat si batand-o pe mama... apoi ne ;ua pe toti in brate si ne saruta, intepandu-ne cu mustata lui. Tacu cateva momente apoi continua pe un ton aparent vesel: Urasc mustatile...
Lete regreta ca aduse vorba despre copilarie, stia foarte bine ca nici una dintre ele nu avuse o copilarie prea fericita.
-          Eu imi aduc aminte de anii de liceu, cand am mers la „ Dealu’ Mare”, am stat pe sura si am cantat...
-          Si cand ne-au atacat taurasii aceia, completa Nalia razand.
Amintirile incepura sa curga nestavilite, intrerupte uneori doar de rasul vesel al celor doua fete. Canile de cafea se goleau si se umpleau intr-un ritm nebun, iar fumul tigarilor impleteau sirul gandurilor. Ceasul batu ora 7. Fetele il privira ciudat, invinuindu-l parca de galopul ciudat al timpului.
-          Haide, te conduc la gara, spuse Lete.
Agitatia din gara si suieratul trenurilor care dansau intr-un du-te-vino continuu le infipse ace in suflete. Abia acum Nalia realiza ce se intampla. Inainte ca Nalia sa urce in tren, fetele se imbratisara. Celor doua suflete, ingemanate prin botezul suferintei, le venea greu sa se desparta.
-          Sa ai grija de tine, spuse Nalia.
-          Sunt mandra de tine, scumpo. Sa-i saluti pe ai tai din partea mea, mai reusi sa strige Lete, in timp ce trenul se puse usor in miscare.
Sunetul rotilor, privelistea ce-i alerga prin fata ochilor, gandul care anticipa destinatia- toate acestea o incantau si o inspaimantau deopotriva pe Nalia. Nu mai mersese acasa de ani de zile. Plecase in orasul cel mare cu un singur scop in minte: sa stranga suficienti bani sa le cumpere parintilor ei o casa.
La fel cum peisajul i se perinda prin fata retinei, viata i se desfasura ca un film in minte. Copilaria... adolescenta...anii de facultate...plecarea de acasa... Nalia crescuse intr-o familie numeroasa, cu un tata care obisnuia sa bea, uneori foarte mult, si care isi batea sotia. Anii de scoala au trecut chinuit, presarati cu certuri zilnice. Prima schimbare majora a aparut cand bunica i-a scos pe toti in strada. Mutati in chirie, toti puii si-au luat zborul pe rand. Viata si greutatile ii imprastiase pe fiecare departe de casa, cu un singur bagaj: dorinta de mai bine.
Nalia isi amintea si acum noptile in care mama isi ascundea lacrimile in perna, visand la un singur lucru: o casa a ei. Siguranta. Liniste. Incetul cu incetul, visul mamei deveni  obsesia Naliei. Asa ca, intr-o zi, a plecat. Necunoscutul se conturase sub forma unui oras mare. Nici distractiile ce i se ofereau la fiecare pas, nici pretendentii ce-i promiteau luna si stelele, nu o putusera impiedica pe Nalia din drumul ei. Se sacrificase pe ea pentru un vis care nici macar nu era al ei. „ Dar uite ca visele pot deveni realitate uneori... Daca nu incetezi sa lupti...” isi spuse Nalia.
Pierduta in ganduri, nu observa de la inceput peisajul familiar ce zbura pe langa ea in goana trenului. „ Acasa... In sfarsit, acasa...”  Nalia ofta. Pentru ea, cuvantul acesta isi pierduse de mult adevaratul inteles. Cu toate acestea, nu-si putu retine zambetul de bucurie. Trenul isi suiera orpirea in gara. Pe peronul aproape pustiu, Nalia isi umplu plamanii pana la refuz cu aerul curat de munte. „ Acasa” era un mic orasel, ratacit printre muntii imbracati in paduri si vegheat de deasupra de un cer senin, patat de cativa norisori albi.
Nalia nu isi anuntase sosirea, asa ca nu o astepta nimeni. Mai privi o data in jur, savurand privelistea, apoi se urca intr-un taxi si dadu adresa. Soferul, vesel si extrem de vorbaret, o puse la curent cu ultimele noutati. Nalia zambi inconstient.  Ii fusese cu adevarat dor de oraselul acesta mic, din care fugise candva pentru ca se simtea sufocata. Drumul nu dura decat zece minute. Coborand, Nalia parca nu reusea sa-si faca curaj sa urce cele doua etaje. Vecinii iesira pe la geamuri si priveau curiosi la tanara necunoscuta ce privea, pierduta parca, la blocul ce i se ridica in fata. „ V-ati ratacit?” , o intreba un domn, dar Nalia nu il auzi. Isi aprinse o tigara, tragand cu nesat din ea. Inima ii batea sa-i sparga pieptul. Trase adanc aer in piept si urca, curajoasa.
In fata usii insa, curajul ii pieri. Mana apasa soneria parca manata de o forta proprie. Cand usa se deschise, silueta tatalui ii aparu in fata. Nalia ii zambi sfios.
-          Buna, tata...
-          Scopul si durata vizitei...o chestiona tatal pe un ton grav.
Nalia incepu sa rada si-i sari in brate. De cand nu mai fusese acasa, uitase cu totul expresiile amuzante pe care le folosea tatal ei. Petru, tatal Naliei, nu se schimbase prea mult in cei 8 ani de cand Nalia il vazuse ultima oara. Avea aceeasi alura mandra si severa, acelasi corp suplu si aceeasi privire patrunzatoare. Desi avea aproape 60 de ani, parul lui era doar usor pudrat cu alb. Numai fruntea era mai brazdata de santuri adanci, decat era cu 8 ani in urma.
-          Ce vant te aduce pe-acasa?o intreba Petru, masurand-o din cap pana-n picioare. La cat esti de slaba, sunt sigur ca numai vantul te-a adus pana aici, continua el, zambind smechereste. Nalia rase cu pofta. Ii fusese dor de tachinarile tatalui ei.
-          Vantul schimbarii m-a adus. De fapt, trenul...
Din camera aparu si Seby, fratele mai mic al Naliei. Doar ca nu mai era mic deloc...Avea 23 de ani si era cat usa de inalt. Seby o lua pe Nalia in brate, ridicand-o cu totul in sus. La cei 1,65 m ai ei, Nalia se simtea precum Guliver in tara uriasilor.
-          Usurel, mormolocule, ca ma omori, chicoti Nalia. Seby o lasa jos. Ti-a uitat Dumnezeu masura, continua Nalia privindu-si fratele.
-          Pai, eu sunt barbat, replica cu mandrie Seby. Tu, in schimb, ai uitat sa mai cresti... o stranse iarasi in brate. Ce mica esti! Seby o privea pe Nalia oarecum cu teama, de parca era de ajuns sa sufle putin mai tare ca ea sa se destrame.
-          Nu sunt asa de fragila pe cat par, spuse Nalia zambind cu dragoste.
Cand erau mici, Seby si Nalia erau foarte apropiati. Diferenta de varsta dintre ei era doar de 3 ani, asa ca cei doi erau de nedespartit. De aceea, acum li se parea amandurora ciudat sa se reintalneasca dupa atata timp si sa nu se mai recunoasca.
-          Mama unde e?intreba Nalia privind in jur.
-          La barfa cu vecinele, unde ar putea fi? Ii raspunse Petru razand. Ca orice barbat, considera ca daca doua femei se intalnesc si stau de vorba, inseamna ca barfesc.
-          Mai bine asa, spuse Nalia. Ce-ai zice de o plimbare, tata?
Petru o privi surprins. Ghicise ca fata lui avea ceva important sa-i spuna. Inainte ca Nalia sa plece, cei doi obisnuiau sa iasa la plimbare ori de cate ori aveau ceva important de vorbit.
-          Desigur.
Discutia incepu cu banalitati. Petru simtea ezitarea fiicei lui. Cu toate ca facuse multe prostii in tinerete, in ultimii 20 de ani se schimbase enorm.  Renuntase la bautura, la fumat, si muncea mult pentru familia lui. Nalia il respecta mult, chiar daca nu uita niciodata scenele din copilarie.
Fara ca vreunul sa-si dea seama, ajunsesera in lunca raului ce traversa orasul. Pe malul apei, o stanca singuratica ii astepta. Se asezara amandoi, privind o vreme la jocurile apei ce-si trantea undele pe pietre. Nalia puse mana pe pachetul de tigari, cun intentia de a-si aprinde una, ca de fiecare data cand era emotionata sau nervoasa, dar se opri brusc. Ea nu fuma niciodata in prezenta tatalui ei, cu toate ca acesta stia ca ea fumeaza.
Petru observa gestul Naliei si zambi.
–   Ia si fumeaza linistita. Nu mai esti un copil.
Nalia mai ezita inca. Intr-un final, insa, isi scoase o tigara si si-o aprinse. Trase un fum si hotari sa ia taurul de coarne. Isi atinti privirea asupra padurii si spuse direct:
-          Tata, maine sa te duci sa cauti o casa in care sa va mutati. Sa nu te uiti la pret... Nalia ezita putin, apoi sfarsi cu glas tremurat: E cadoul meu... Petru o privi socat.
-          Tine-ti banii. De-acum e timpul sa-ti construiesti tie viitorul. Noi ne descurcam.
Nalia nu se astepta la asta.
-          Tata, inceteaza! Macar pentru o data in viata fa cum ti se spune. Lasa naibii orgoliul deoparte! Glasul ii tremura. Pana cand sa tot munciti? Voi ne-ati ajutat mereu, acum e randul nostru...
Petru intoarse capul, incercand sa ascunda lacrimile ce-i intepau ochii. Un „Ok” abia susurat se pierdu in vant. Se ridica brusc.
-          Du-te acasa! Eu ma mai plimb putin.
Se porni in directia opusa, dar Nalia ii surprinse obrajii plini de lacrimi. Era pentru a doua oara cand isi vedea tatal plangand. Pentru ea... Prima data plansese in ziua plecarii ei.
 Nalia fuma tigara dupa tigara, incercand astfel sa-si potoleasca avalansa emotiilor. Nu-si vazuse niciodata tatal atat de bulversat. Pentru ea, el era la fel de sus ca un zeu si la fel de puternic precum stanca pe care statea. Cand racoarea serii incepu sa-i intepe pielea, o porni spre casa. Tatal ei inca nu se intorsese. Mama ei, Ana, o primi cu lacrimi in ochi.
-          Puiul mamei... atat reusi sa spuna printre lacrimile ce-i scaldau fata.
„ Se pare ca in loc de zambete, le-am adus numai lacrimi”. Nalia se intrista. Cand mama ei se mai calma putin, se instalara amandoua in fata unei cesti de cafea.
-          Ca in vremurile bune, spuse Ana suspinand. Nalia o stranse tare in brate si depuse o sarutare pe obrazul pe care grijile si supararile zugravisera santuri adanci. Nalia nu stia ce sa faca. Hotari sa ii spuna si mamei ei vestea direct.
-          Mama, cum ar fi sa te muti la casa, sa ai o gradina mare, asa cum ti-ai dorit mereu?
Ana suspina dureros.
-          Ar fi un vis frumos...
-          Ei bine, visul acesta va deveni realiate. De asta am venit.
Ana o privi neincrezatoare. Lacrimile  incepura iar sa siroiasca pe obrazul batran.
Urmatoarele trei saptamani, timpul a incetat sa mai existe. Totul s-a impartit intre cautarea casei de vis si mutatul acolo. Cand, intr-un final, totul fu terminat, nimanui nu-i venea sa creada ce se intamplase. Parca nu le venea nici sa respire linistiti de teama ca visul frumos sa nu se destrame.
Copacii din gradina casei isi inmuiau varfurile in lumina sangerie a soarelui. Nalia si Ana stateau pe veranda.
-          Multumesc, sopti Ana, pierduta in contamplarea visului ei devenit realitate.
-          O meriti, mama. Tu esti o sfanta. Ai suferit enorm, si totusi nu te-ai dat niciodata batuta. Nu stiu unde ai gasit atata putere. Nalia tacu cateva secunde, apoi continua: Nu degeaba te cheama Ana... Ca pe mama Fecioarei Maria...
Noaptea isi asternu valul peste oras si peste sufletele obosite ale locuitorilor lui. A doua zi, Nalia trebuia sa se intoarca in orasul cel mare, care ii inghitise existenta, dar care ii oferise si ajutorul. Nalia ajunse din nou in gara in care, cu o luna inainte, coborase cu un vulcan de emotii clocotindu-i in suflet. Dar acum nu mai era singura.
Calatoria inapoi ii parea mult mai usoara acum. Sufletul ii era linistit. Afara incepuse sa ploua marunt, parca in acelasi ritm cu bataile inimii ei. Un zambet o insoti tot drumul.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Parerea ta conteaza :)