Visul

        Tremurand, Nalia ar fi vrut sa strige ca nu era a lui, ca nu mai vroia sa stie de el, dar rasuflarea lui calda si flacara care ii stralucea in ochi parca o hipnotizasera.
        Degetele lui fierbinti ii alunecara pe spate, in timp ce vocea lui calda ii raspunse parca gandurilor ei:
-Tu m-ai chemat. Eu sunt doar nascocirea dorintelor tale...
        Mana lui aluneca spre coapsele ei, apoi usor in jos, pana ajunse la glezna. Acolo, degetele lui simtira un lantisor subtire ce ii inlatuia glezna. Nalia se smulse brusc din bratele lui.
- Ai dreptate. Tu nu existi cu adevarat. Esti doar un morman de dezamagiri si iluzii adunate laolalta, sub infatisarea unui inger.
- Dar poti sa ma transformi in realitate. Trebuie doar sa vrei...
- Ba nu... Un vis ramane mereu doar un vis.
- De ce ti-e teama?
          Nalia simtea lantisorul de la glezna arzandu-i pielea, sufocandu-i sufletul. Lantul trecutului era cel care o impiedica sa mearga mai departe, sa viseze si sa spere, nu teama.
- Sufletul tau e ca o crisalida, trebuie doar sa fii pregatita pentru zbor, pentru ca omida sa se transforme in fluture.
- Sufletul meu ar face bine sa ramana asa cum este acum - o omida, ii raspunse Nalia. Numai asa, muscand din frunza realitatii, va putea sa supravietuiasca. Fluturii sunt efemeri...
          O ceata rece incepu sa acopere totul. Prinsa intre vis si realitate, Nalia nu stia ce sa aleaga. O voce cristalina ce fredona un cantec ii hotarase alegerea. Nalia deschise ochii si se intinse ca o pisica in lumina palida a soarelui.
- Un vis... Totul a fost doar un vis...- isi spuse in gand Nalia. Si atunci, de ce simtea gustul amarui al regretului pe buze? Stia ca ea nu-si poate permite sa viseze.
            Glasul cristalin care o trezise se auzea acum foarte clar. Lete, colega Naliei, canta vesela :
" Radea Lamara- ras de stele
pe pietre alerga divin
si tocuri isi frangea de ele,
si buzele-si rosea in vin".

-'Neata, micuta privighetoare! De unde atata veselie? intreba Nalia.
- 'Neata, somnoroaso! Pai, cum s-o spun? Ma casatoresc. Lete era tot un zambet.
            Bucuria Letei ii trimise Naliei un fior de durere in suflet. Intr-un fel, era  invidioasa pe prietena ei. O ura. "Se pare ca toti in jurul meu sunt fericiti. Eu de ce nu pot fi? Sunt oare defecta?"
- Cred ca tu ai o placere sadica in a-mi oferi zilnic camasa de forta a realitatii, murmura Nalia, in timp ce Lete ii intindea obisnuita tinuta de ospatar, razand.
- Ei, se pare ca nu o s-o mai fac pentru mult timp, spuse Lete, evident pierduta printre vise.
            Afara ploua. Picurii cenusii cantau parca intr-un ritm sinucigas, izbindu-si transparenta de geamul tramvaiului. Nalia nici nu mai priveste peisajul ce i se desfasoara monoton in fata ochilor. Drumul ii e deja prea cunoscut, ca si tic-tac-ul monoton al zilelor ei. Auzea stropii de ploaie ca pe niste note muzicale si incerca sa le adune. Ar fi vrut sa le poata culege, sa-si spele sufletul cu racoarea lor. " E un adevarat infern sa fugi de realitate", gandea Nalia. Asculta plictisita glasul cristalin si vesel al Letei, povestind despre planurile ei de nunta.
- Lete, ce e dragostea?, o intrerupse brusc Nalia.
- Pai... in mod normal, dragostea nu se poate defini. Dar o sa incerc pentru tine, pacatoaso, ii raspunse Lete chicotind. Iubesti pe cineva atunci cand ajungi sa intelegi si sa accepti acea persoana asa cum este ea, chiar daca nu esti intru totul de acord cu felul ei de a fi. Daca poti sa o accepti si sa-i fii alaturi, bucurandu-te de ceea ce reprezinta, inseamna ca iubesti. Uita-te la noi doua: tu nu crezi in nimic, eu cred in tot; cu toate acestea, iti sunt alaturi mereu.
              "Cum e posibil ca cineva sa ma accepte, sa ma inteleaga si sa ma iubeasca, daca eu insami nu o pot face?" se intreba Nalia.
- Te inseli, Lete, ii spuse Nalia. Cred si eu in ceva- in realitatea ce ne sufoca zi de zi. E omniprezenta si la fel de sigura ca si moartea.
- Fericirea exista, ii raspunse Lete, serioasa.
- Da, posibil. In vise... Dar eu nu cred in vise, stii asta.
- Asta pentru ca ti-ai cladit singura un zid ce te separa de ce e mai frumos. Si trebuie atat de putin pentru a fi daramat... Dar tu nu vrei asta...
- Nu stiu cum... sopteste Nalia.
            Tramvaiul opreste in statie si celor doua fete li se ridica in cale cladirea cafenelei "Blue Dreams". Insa, inca de la primii pasi, Nalia simte in nari mirosul realitatii. Pe tejgheaua barului, o ceasca mare de cafea si nelipsitul pachet de tigari reprezentau pentru Nalia cotidianul.
            Clipele, orele, zilele se scurgeau mereu la fel... Nesfarsite si dureroase le simtea Nalia, impreunandu-se ca niste zale in lantul monotoniei si al disperarii.
             Singura. Mereu se simtea singura.O umbra printre alte cateva milioane de umbre... O iluzie, un trup la fel de imaterial ca si fumul tigarii din care ea-si fuma viata. O singura adiere era suficienta pentru a imprastia fumul imaterialitatii ei. Dar aceasta adiere nu se simtea.
" Pentru ce traiesc?" se intreba uneori Nalia. " Pentru un vis pe care mi l-am dorit enorm, candva, dar pe care l-am avortat? Nu stiu..." Toata existenta ei statea sub semnul acestui " Nu stiu",  ce nu era nici intrebare, nici raspuns. Poate doar o resemnare dureroasa.
           Nalia simtea cum moare in sine incetul cu incetul. Nu mai avea forta sa viseze. Nu mai avea curajul sa se mai intrebe " Pentru ce?". Incepuse sa simta ca exista din ce in ce mai putin . Oglinzile nu-i mai raspundeau nici ele, doar un chip banal si sters ii intorcea zambetul chinuit, cand isi facea curaj sa se priveasca in ele.
            " Ce tampenie! Sa fii doar o carcasa goala, o bucata de carne, sa-ti tarai pasii prin intunericul eternitatii. Parca eram muritori... Si atunci, unde se ascunde moartea? O chem in fiecare seara, dar ea isi bate numai joc de mine, imbecila. Sunt o paria. Nici viata, nici moartea nu ma vor. O exilata intr-un haosmos vesnic- asta sunt eu. Nici haos, nici cosmos; nici Bine, nici Rau - pentru mine nu mai exista nimic. Ce nebunie...
Nebunie...nebunie...rasuna ecoul gandurilor ei. Mai stii? Poate ca sunt o nebuna... Dar nimeni nu ma priveste ciudat... Offf..."
Nalia isi depana firul gandurilor pe ritmul ploii ce cadea necontenit, la fel de marunt si de monoton cum treceau si zilele ei.
       Nici seful ei, mereu moroconos si pus pe cearta, nici clientii cafenelei, glumeti sau badarani, tineri sau batrani, nu mai reprezentau pentru Nalia decat niste picaturi de ploaie, monotoni si efemeri si ei, impinsi intr-o anumita directie de o forta invizibila.
        " Mereu am asteptat pe cineva, continua Nalia sa-si impleteasca firul gandurilor cu fumul de tigara. Ma trezeam dimineata, Lete era plecata. Priveam deznadajduita pe geam si asteptam... si asteptam... Nu venea nimeni. Totul era rece...geamul... eu... toata existenta mea..."
 - Poate te asteptai pe tine... - ii raspunse gandurilor o voce calda. Nalia se intoarse speriata. Vocea continua: Erai prezenta numai cu trupul, cealalta parte iti ramasese pe undeva, pierduta...
         Privirea lui, vocea lui, zambetul lui... toate acestea ii pareau familiare Naliei. Sa fie doar un client obisnuit? Si atunci, cum ii ghicise gandurile? Poate am innebunit- isi zise Nalia in gand. Poate ca el nici nu a zis nimic. Sau poate ca nici nu exista. Un ras zglobiu o intrerupse.
- Sunt la fel de real ca si tine. La fel de real ca si lantul care te leaga inca de amintirile trecutului. -ii raspunse necunoscutul, privind-o patrunzator. Ai incercat sa ma ucizi, sa-ti renegi destinul. Dar destinul nu poate fi renegat.... Visul... am fost visul tau. M-ai nascut din lacrimile tale, am fost creat din trupurile moarte ale sperantelor tale. Acum iti amintesti? -o intreba necunoscutul.
              Nalia il priveste lung, nevenindu-i sa creada. Parea ca totul este doar o farsa a destinului. Nu putea fi real. "Acum sunt sigura ca sunt nebuna", conchise Nalia oarecum usurata.
- Ce inseamna sa fii nebun? Ai zis ca esti nebuna, o intreaba necunoscutul.
- Nu stiu... nu stiu...
           Nalia incepe sa rada. Stii, mereu mi-am dorit sa fiu actrita. Sa scap de propria-mi viata. Azi sa fiu o baba egoista, maine o tanara inocenta, poimaine o femeie la casa ei, cu un sot ce o inseala, cu doi-trei copii si o scorpie de soacra si asa mai departe... Dar... Uita-te la mine...nu sunt in stare sa-mi joc nici macar propriul rol... Ajunsa pe scena vietii, ma simteam implinita, toti ma pictau din priviri, sala intreaga-mi parea un pian ce-mi canta fericirea... Dar intr-o zi, mi-am uitat replicile... Cum sa fii actor daca nu esti in stare sa-ti joci rolul? Am devenit o exilata, zilele mele isi canta acum monoton prohodul... Am uitat cine am fost, nu stiu cine sunt, iar cine voi fi...
        Rade iarasi, dar glasul i se ineaca in lacrimi.
- Dimpotriva, esti o actrita foarte buna. Ti-ai negat existenta, fiinta, ti-ai ucis visele... Ti-ai pus masca nepasarii, te-ai ascuns in tine. Joci rolul unei zeite amnezice si iti place asta. Monotonia ti-e scut in fata necunoscutului. De fapt, esti doar o fricoasa. Ti-e frica de tine. De asta ti-ai uitat replicile propriului rol. Pentru ca iti era frica de ceea ce insemna el. Asa ca ai ales nimicul.
- Taci!- striga Nalia deznadajduita. Tu nu existi! Esti o iluzie! Am incercat in tine un biet refugiu. A esuat... Din nou... M-am obisnuit. Ce cauti aici? N-auzi, tu nu existi! Am acceptat realitatea, mi-am acceptat slabiciunile...
- Mincinoaso! Stii ce inseamna sa accepti realitatea? Necunoscutul se apleaca si smulge lantisorul din jurul gleznei si apoi il pune Naliei in fata. Asta! Nu exista, de fapt, nimic care sa te tina legata de trecut. Era doar un pretext stupid in spatele caruia ti-ai ascuns tu frica.
    Nalia, disperata, cade jos. In jurul ei, totul se darama. Ar fi vrut sa faca ceva pentru a impiedica naruirea vietii ei. Lacrimile ii erau neputincioase. Isi simtea acum pana si trupul disipandu-se incet. Ultimele puteri i s-au concretizat intr-un strigat. Durere... speranta... frica... dorinta... Se nasteau si mureau odata cu strigatul ei.
              Doua brate o cuprind bland si o voce ii sopteste usor la ureche: " Sunt aici, iubire. Nu te teme. E doar un vis". Caldura si siguranta imbratisarii o fac pe Nalia sa deschida ochii. Soarele isi arunca razele jucause in camera, pasarelele ciripeau vesel, mirosul dulce al cafelei se imprastiase ca o ceata... Numai cearsafurile mototolite ascundeau ceea ce mai ramasese dintr-un vis urat.
- Un vis? - intreaba Nalia, parca nevenindu-i sa creada.
- Un cosmar, iubire.
          Cel care ii  vorbise, acelasi cu necunoscutul din vis, ii zambea tandru. Nalia il priveste mult, apoi ii zambeste si ea.
- Vreau sa ma strangi in brate tare, puiule. Nalia se face mica la pieptul lui. Am crezut ca te-am pierdut... Ca m-am pierdut...