Visul (povestire) I - Prolog

        Tremurand, Nalia ar fi vrut sa strige ca nu era a lui, ca nu mai vroia sa stie de el, dar rasuflarea lui calda si flacara care ii stralucea in ochi parca o hipnotizasera.
        Degetele lui fierbinti ii alunecara pe spate, in timp ce vocea lui calda ii raspunse parca gandurilor ei:
-Tu m-ai chemat. Eu sunt doar nascocirea dorintelor tale...
        Mana lui aluneca spre coapsele ei, apoi usor in jos, pana ajunse la glezna. Acolo, degetele lui simtira un lantisor subtire ce ii inlatuia glezna. Nalia se smulse brusc din bratele lui.
- Ai dreptate. Tu nu existi cu adevarat. Esti doar un morman de dezamagiri si iluzii adunate laolalta, sub infatisarea unui inger.
- Dar poti sa ma transformi in realitate. Trebuie doar sa vrei...
- Ba nu... Un vis ramane mereu doar un vis.
- De ce ti-e teama?
          Nalia simtea lantisorul de la glezna arzandu-i pielea, sufocandu-i sufletul. Lantul trecutului era cel care o impiedica sa mearga mai departe, sa viseze si sa spere, nu teama.
- Sufletul tau e ca o crisalida, trebuie doar sa fii pregatita pentru zbor, pentru ca omida sa se transforme in fluture.
- Sufletul meu ar face bine sa ramana asa cum este acum - o omida, ii raspunse Nalia. Numai asa, muscand din frunza realitatii, va putea sa supravietuiasca. Fluturii sunt efemeri...
          O ceata rece incepu sa acopere totul. Prinsa intre vis si realitate, Nalia nu stia ce sa aleaga. O voce cristalina ce fredona un cantec ii hotarase alegerea. Nalia deschise ochii si se intinse ca o pisica in lumina palida a soarelui.
- Un vis... Totul a fost doar un vis...- isi spuse in gand Nalia. Si atunci, de ce simtea gustul amarui al regretului pe buze? Stia ca ea nu-si poate permite sa viseze.