My life in toughts....

    E incredibil uneori cat de mult ma pot insela in privinta mea. Cu toate ca traiesc cu mine zi de zi, uneori ma surprind prin gandurile sau faptele mele. Nu o data mi s-a intamplat sa am impresia ca nu ma mai recunosc . Sau ca nu ma mai cunosc deloc. E derutant. Ma privesc in oglinda, dar ea reflecta aceeasi imagine mereu.Si totusi, eu nu ma simt aceeasi...
    Infatisarea exterioara nu e decat o masca menita sa pacaleasca pe cei din jur. In mod paradoxal, uneori ma las si eu pacalita de ea, de zambetul dragalas de pe fata mica, de ochii mari, de copil, care par atat de inocenti uneori... Dar nu mai sunt un copil. Inocenta nici pe atat...
    Dar uneori imi place sa ma mint singura. Uneori imi place sa fiu superficiala. Sa-mi ingrop gandurile negre undeva intr-un colt al mintii, si sa las zambetul acela fals care-mi flutura pe buze sa-mi fie stapan. Uneori, refuz sa gandesc, dau naibii tetrapiloctomia, care a devenit un tabiet, si stau minute in sir privind in gol. Bineinteles, cu o privire profund ganditoare(cred ca tot din obisnuita), si drept urmare toata lumea ma intreaba la ce ma gandesc. Bineinteles, daca le-as spune ca nu ma gandesc la nimic, ceea ce si fac, nimeni nu m-ar crede, asa ca incep sa indrug verzi si uscate...gen nemurirea sufletului sau ceva in genul...bullshits, anyway... Ador sa privesc reactiile celor din jur, doritori sa-mi linisteasca zbuciumul sufletului si sa-mi lamureasca nelamuririle (!). Si fac asta cu un adevarat sadism...
    DA, stiu!!! Nu suna prea frumos. Dar nici nu-mi pasa. Asta sunt eu. Uneori. Uneori pot fi si buna, si draguta, si fermecatoare, si toate alea-alea. Dar asta doar cand vreau. Si credeti-ma, nu vreau asta prea des. Imi place sa fiu rea.bE urat din partea mea, dar repet, asta sunt.
    Si totusi...Mereu exista un "dar", sau un "si totusi". Si totusi, cineva a reusit sa treaca dincolo de masca mea, dincolo de aparente, si sa vada adanc in mine. Mai adanc chiar decat pot eu vedea.
El mi-a aratat ca sunt importanta, ca sunt frumoasa, inteligenta, deosebita.... In ochii mari si verzi, el a citit bunatate. In sufletul meu a vazut frumusete. In mine si-a vazut viitorul.
    Prima data, am refuzat sa cred. Nu puteam accepta nimic din ce-mi spunea. Nici din ce-mi promitea. Am preferat sa fug. Am preferat sa raman superficiala, sa ma ascund in carcasa mea, sub aparenta de fata timida. Dar nu timiditatea m-a facut sa fug, ci frica. Nu puteam accepta toate promisiunile acelea frumoase. Nu puteam accepta ca sunt buna. Eu preferam sa fiu rea. Si distanta. Sau poate ca totul mi se parea prea frumos pentru a fi adevarat.
    Dar roata vietii s-a intors. Impotriva mea... In gandul meu incoltise ideea ca sunt buna, frumoasa, importanta. Aproape incepusem si eu sa cred in asta, pana cand viata mi-a dat prima palma, ca o mama care incearca sa-i arate copilului ca ceea ce face e rau. Am incercat sa trec peste, sa sper ca data viitoare va fi mai bine. Insa, urmatoarea data, palma pe care am primit-o a fost si mai grea. Ca un copil nestiutor, ma jucasem cu focul si ma arsesem. Cu toate astea, am mai incercat o data. Si m-am ars iarasi. Si mai tare. Atunci, am incercat sa revin la ce eram inainte. Sub infatisarea dragalasa, sufletul imi ingheta incetul cu incetul.  
    Timpul, insa, a facut sa ma reintalnesc cu el- cu cel care vazuse prima data in mine frumusetea. Datorita caruia incepusem sa cred in mine. Nu ne mai vazusem de un an si jumatate, timp in care fiecare dintre noi se schimbase. Eu, in parte, ma schimbasem datorita lui. Atractia dintre noi era inca foarte puternica.
    Ne-am intalnit pe strada. Eu, pierduta in gandurile mele, nu vedeam nimic in jur. Brusc, am simtit o mana puternica ce ma prinde de brat si ma trage. M-am speriat ingrozitor. Ce naiba'? Eram doar in miezul zilei, in plina strada.... Cine ar fi indraznit? Ma pregateam sa spun ceva nu prea dragut, cand privirea mi s-a intersectat cu o privire extrem de familiara. Mi-am reprimat instinctul initial de a injura (lucru total nepotrivit pentru o domnisoara :D) si, in loc de asta, am zambit. "Ce naiba faci, nebunule?", a fost tot ce am reusit sa ingaim, in spaima si apoi surpriza ce ma cuprinsera. Am vorbit putin, am stat putin impreuna, apoi fiecare a luat-o pe drumul lui. Parea doar o intalnire banala intre doi fosti colegi, fosti prieteni si fosti iubiti.
    Acum suntem impreuna de cinci luni si jumatate. Alaturi de el, descopar zi de zi ca ceea ce mi-a spus candva fusese adevarat. Am reinvatat ce inseamna sa zambesti din inima, sa visezi. Am aflat cum e sa fii iubit, si cum e sa iubesti. Clipa de clipa, in bratele lui, gust fericirea, implinirea. El mi-a oferit ceea ce imi dorisem cel mai mult: simplitatea.Linistea.
    Si totusi, mai am momente cand ma intreb daca nu e prea frumos ca sa fie adevarat. Daca merit tot ceea ce mi se ofera. Mai am momente cand vechea eu revine. Si mi-e frica. Mi-e frica sa nu dezamagesc. Ma tem ca nu am sa pot da inapoi tot ceea ce mi se ofera, in aceeasi masura. Si cel mai tare mi-e frica sa nu-l pierd. Pentru ca simt ca el e tot ce mi-am dorit vreodata de la altcineva. E atata simplitate in relatia noastra...atata frumusete...si implinire....
    Mi-e frica......