Pantofi cu un design ciudat

Cica niste designeri plictisiti au creat niste modele de pantofi un pic (mai mult) ciudate.... Dupa cum urmeaza:

->Pentru persoanele carora le vine greu sa asorteze pantofii cu restul tinutei, avem niste pantofi care se imbraca :)

-> Daca vrei sa faci un cadou unei persoane pe care nu o suporti, ar trebui sa alegi ceva cu un mesaj subliminal:

-> Daca adori sa faci scufundari si vrei un outfit feminin, poti opta pentru urmatoarea pereche de pantofi:

-> Sau poate iubesti animalele:

-> Daca iubitul tau adora masinile, poti sa-i arati ca-ti pasa de pasiunea lui purtand asa ceva:

-> Adevaratele tocuri "cui":

-> Rock style sau tortura? :)

-> ce se va purta la plaja in aceasta vara:

-> Designerii au fost draguti si au creat ceva special pentru iubitorii de vin :)

-> pentru dependentii de tehnologie :)

-> Nu v-ati intrebat niciodata ce pantofi poarta balerinele cand nu sunt pe scena?

 

-> Pantofi speciali pentru kickboxing :

Scufita Rosie- o analiza literara mai originala

Date: Scufita Rosie este fetita cuminte.

 

Analiza: Din start ne dam seama ca este vorba despre o minora de care copiii, in rautatea lor, si-au batut joc cu aceasta

porecla, probabil din cauza unei caciulite rosii crosetate de mamica ei, pe care fetita o poarta des din cauza unei     sensibilitati fizice la frig in regiunea craniului. Asadar avem de-a face cu o bolnava marginalizata si descurajata de societatea din jurul ei.

 

Date: Scufita merge zi de zi cu cosuletul cu mancare la bunicuta care locuieste in padure.

 

Analiza: Nici o bunica normala nu locuieste in padure. Singura explicatie este ca aceasta bunica a primit in urma    retrocedarilor cateva hectare de teren impadurit. Este stiut ca taranii nu se gandesc mult ca sa prade padurea de lemne, mai ales inainte de venirea iernii. Asadar aceasta bunica este o scorpie zgarcita care si-a facut casa in padure (oare nu tot din lemn taiat fara aprobare de la Ocolul Silvic?) si sta acolo ca sa-si pazeasca avutul. Teoria ca este vorba de o baba ticaloasa    se verifica prin faptul ca in loc sa plateasca un serviciu de livrare la domiciliu a hranei, a silit-o pe nepoata ei (o fiinta    neajutorata si bolnava) sa faca zilnic naveta din oras in padure, fara sa-i pese de pericolele la care o expune pe biata fata.

 

Date: Scufita Rosie se intalneste cu lupul care o descoase in privinta drumului ei.

 

Analiza: Deja intram intr-o zona a fanteziei bolnave. Unu la mana ca in Romania lupi mai sunt tare putini, doi la mana ca se  feresc de om ca de dracu iar trei la mana nu vorbesc si chiar de ar face-o, ar intreba de cel mai apropiat braconier sau cadavru bun de rontait. Singura explicatie este ca Scufita Rosie s-a uitat atat de mult la Animal Planet incat cunoaste obiceiurile lupilor si le poate intelege scheunaturile.

 

Date: Lupul o ia inaintea Scufitei care se opreste la cules de flori, isi preface vocea, intra la bunica, si o inghite.

 

Analiza: Nu mai stam sa analizam faptul ca multe flori prin padure nu-s, numai in luminis. Dar trebuie spus ca nu e frumos sa inveti copiii ca e in regula ca atunci cand ai o treaba de facut, sa te opresti la cules flori fara sa stii daca nu-s cumva specii protejate si in consecinta, pe cale de disparitie. Lupul in schimb pare un personaj menit sa fie bataia de joc a creatorilor de basme. Daca citim si "Cei 3 purcelusi" sau "Capra cu 3 iezi" observam un model bine definit. Lupul este un individ manat de   dorinta perpetua de a navali in casele oamenilor. Foloseste toate tertipurile: imita voci si daca nu-i iese, vadit frustrat, face casa praf.

 

Concluzie: Lupul este comis-voiajorul actual. Bunica musca momeala si-i da drumul. Iata cum este prezentata imaginea unei persoane in varsta: o senila care nu stie sa faca deosebirea intre un urlet de lup si glasul propriei nepoate. Cu aceasta imagine vor ramane copiii nostri.

 

Date: Lupul se imbraca cu hainele bunicii, se pune in pat unde il gaseste Scufita Rosie. O ademeneste prin vorbe sirete

sa se apropie si o inghite si pe ea.

 

Analiza: Asta intrece orice rusine. Sa-l dea pe lup drept travestit, ei asta inca nu am mai auzit. Ce fel de minte bolnava

poate spune la copii asa porcarii? Iar dialogul purtat cu Scufita e plin de aluzii sexuale: toate la lup sunt mari, urechile, labele, dintii, si mai ce?! Iar el raspunde invariabil cu minciuni menite sa o aduca pe Scufita in pat langa el. De aici deducem: corupere de minori si perversiuni sexuale!

 

Date: Apare vanatorul care impusca lupul si le elibereaza pe Scufita Rosie si bunica.

 

Analiza: Ce cauta vanatorul in casa bunicii? Doar daca n-a venit cu gand ascuns. Apoi ce cauta la vanatoare de lupi pe

proprietate privata? Din doua una: sau e un braconier nenorocit sau e un stab mare de la Bucuresti care plateste sume imense doar pentru satisfacerea nevoilor sale sadice. In oricare dintre variante, ar trebui sa fie infierat de creatorul basmului si nicidecum glorificat pentru fapta sa mareata. Finalul povestii este sinistru: lupul zbatandu-se in ghiarele mortii (si ne mai intrebam de ce avem copii dereglati din toate punctele de vedere) "elibereaza" cele doua femei. Adica avem oroarea sa    asistam la aparitia a doua fapturi partial digerate care se pare ca nu au murit ci cu nonsalanta isi reiau firul vietii. 

 

Asemenea inchipuiri a unei minti bolnave se servesc zilnic copiilor intre 2 si 7 ani. Nici nu mai vorbesc despre marea oroare a literaturii mondiale: "Alba ca Zapada" - auzi Alba si ea traieste in padure cu 7 barbati.

 

 

Preluat de pe: www.absurd.ro

Cosmar

Si noaptea imi plange cosmarul prin vene.
cu pleoapele incatusate
imi urlu teama
si neputinta
prin intuneric.
ca un orb
ce nu-si cunoaste nici propria fiinta
sufletul mi se zbate
intre zabrelele trupului.
Credeam ca e o fereastra pe aici pe undeva
sa ia sufletul o gura de aer.
Dar nu exista iesire.
Doar spaima
care te inveleste
intr-un cocon.

"Erau doi bolnavi, ce nu se puteau misca din pat, in acelasi salon de spital; unul era la fereastra si celalalt nu.
Se intelegeau bine. Cel de la fereastra mereu ii povestea celuilalt ce privea pe acolo : un parculet inflorit cu perechi de indragostiti sarutandu-se, copii ce se joaca si multa lume vesela ce se plimba .
Intr-o zi cel de la geam a avut un atac, si in timp ce medicii se chinuiau sa il resuscite, cel ce nu era la fereastra s-a gandit : "ce bine-ar fi sa moara"...desi il indragea, desi se intelegeau atat de bine, el a gandit asa...caci voia sa ii ia locul in patul de la geam, ca sa poata vedea si el toate minunile acelea, caci se saturase sa priveasca doar tavanul si peretii salonului.
Si pacientul de la fereastra a murit chiar in acea noapte.
Dimineata, cand se schimbau asternuturile, el l-a rugat pe ingrijitor sa il mute in patul de la fereastra.
Acesta s-a aratat destul de mirat, dar nu a avut nimic impotriva si l-a mutat in locul mortului
Bolnavul s-a uitat prin fereastra prin care a dorit atat de mult sa priveasca...si a inceput sa planga.

Caci pe fereastra nu se vedea decat peretele vechi al cladirii de vizavi.."

Iubesc. Il iubesc enorm. Dar mi-e frica. Mi-e frica sa nu dezamagesc. Pe altii...sau poate pe mine... Prea mult timp am asteptat sa gasesc linistea.Simplitatea. Implinirea.Fericirea.Dar El-El m-a invatat toate acestea. Si, ca un orb care vede brusc lumina zilei, ma intreb daca nu e prea frumos ca sa fie si adevarat.
Am primit tot ce mi-am dorit vreaodata. Am primit chiar si ce nu mi-am dorit. Si ma intreb:"oare merit toate acestea?"
Si daca raspunsul e "Da", de ce exista teama asta de a nu dezamagi? De ce am uneori retineri in a exprima ceea ce gandesc, ce simt?

My life in toughts....

    E incredibil uneori cat de mult ma pot insela in privinta mea. Cu toate ca traiesc cu mine zi de zi, uneori ma surprind prin gandurile sau faptele mele. Nu o data mi s-a intamplat sa am impresia ca nu ma mai recunosc . Sau ca nu ma mai cunosc deloc. E derutant. Ma privesc in oglinda, dar ea reflecta aceeasi imagine mereu.Si totusi, eu nu ma simt aceeasi...
    Infatisarea exterioara nu e decat o masca menita sa pacaleasca pe cei din jur. In mod paradoxal, uneori ma las si eu pacalita de ea, de zambetul dragalas de pe fata mica, de ochii mari, de copil, care par atat de inocenti uneori... Dar nu mai sunt un copil. Inocenta nici pe atat...
    Dar uneori imi place sa ma mint singura. Uneori imi place sa fiu superficiala. Sa-mi ingrop gandurile negre undeva intr-un colt al mintii, si sa las zambetul acela fals care-mi flutura pe buze sa-mi fie stapan. Uneori, refuz sa gandesc, dau naibii tetrapiloctomia, care a devenit un tabiet, si stau minute in sir privind in gol. Bineinteles, cu o privire profund ganditoare(cred ca tot din obisnuita), si drept urmare toata lumea ma intreaba la ce ma gandesc. Bineinteles, daca le-as spune ca nu ma gandesc la nimic, ceea ce si fac, nimeni nu m-ar crede, asa ca incep sa indrug verzi si uscate...gen nemurirea sufletului sau ceva in genul...bullshits, anyway... Ador sa privesc reactiile celor din jur, doritori sa-mi linisteasca zbuciumul sufletului si sa-mi lamureasca nelamuririle (!). Si fac asta cu un adevarat sadism...
    DA, stiu!!! Nu suna prea frumos. Dar nici nu-mi pasa. Asta sunt eu. Uneori. Uneori pot fi si buna, si draguta, si fermecatoare, si toate alea-alea. Dar asta doar cand vreau. Si credeti-ma, nu vreau asta prea des. Imi place sa fiu rea.bE urat din partea mea, dar repet, asta sunt.
    Si totusi...Mereu exista un "dar", sau un "si totusi". Si totusi, cineva a reusit sa treaca dincolo de masca mea, dincolo de aparente, si sa vada adanc in mine. Mai adanc chiar decat pot eu vedea.
El mi-a aratat ca sunt importanta, ca sunt frumoasa, inteligenta, deosebita.... In ochii mari si verzi, el a citit bunatate. In sufletul meu a vazut frumusete. In mine si-a vazut viitorul.
    Prima data, am refuzat sa cred. Nu puteam accepta nimic din ce-mi spunea. Nici din ce-mi promitea. Am preferat sa fug. Am preferat sa raman superficiala, sa ma ascund in carcasa mea, sub aparenta de fata timida. Dar nu timiditatea m-a facut sa fug, ci frica. Nu puteam accepta toate promisiunile acelea frumoase. Nu puteam accepta ca sunt buna. Eu preferam sa fiu rea. Si distanta. Sau poate ca totul mi se parea prea frumos pentru a fi adevarat.
    Dar roata vietii s-a intors. Impotriva mea... In gandul meu incoltise ideea ca sunt buna, frumoasa, importanta. Aproape incepusem si eu sa cred in asta, pana cand viata mi-a dat prima palma, ca o mama care incearca sa-i arate copilului ca ceea ce face e rau. Am incercat sa trec peste, sa sper ca data viitoare va fi mai bine. Insa, urmatoarea data, palma pe care am primit-o a fost si mai grea. Ca un copil nestiutor, ma jucasem cu focul si ma arsesem. Cu toate astea, am mai incercat o data. Si m-am ars iarasi. Si mai tare. Atunci, am incercat sa revin la ce eram inainte. Sub infatisarea dragalasa, sufletul imi ingheta incetul cu incetul.  
    Timpul, insa, a facut sa ma reintalnesc cu el- cu cel care vazuse prima data in mine frumusetea. Datorita caruia incepusem sa cred in mine. Nu ne mai vazusem de un an si jumatate, timp in care fiecare dintre noi se schimbase. Eu, in parte, ma schimbasem datorita lui. Atractia dintre noi era inca foarte puternica.
    Ne-am intalnit pe strada. Eu, pierduta in gandurile mele, nu vedeam nimic in jur. Brusc, am simtit o mana puternica ce ma prinde de brat si ma trage. M-am speriat ingrozitor. Ce naiba'? Eram doar in miezul zilei, in plina strada.... Cine ar fi indraznit? Ma pregateam sa spun ceva nu prea dragut, cand privirea mi s-a intersectat cu o privire extrem de familiara. Mi-am reprimat instinctul initial de a injura (lucru total nepotrivit pentru o domnisoara :D) si, in loc de asta, am zambit. "Ce naiba faci, nebunule?", a fost tot ce am reusit sa ingaim, in spaima si apoi surpriza ce ma cuprinsera. Am vorbit putin, am stat putin impreuna, apoi fiecare a luat-o pe drumul lui. Parea doar o intalnire banala intre doi fosti colegi, fosti prieteni si fosti iubiti.
    Acum suntem impreuna de cinci luni si jumatate. Alaturi de el, descopar zi de zi ca ceea ce mi-a spus candva fusese adevarat. Am reinvatat ce inseamna sa zambesti din inima, sa visezi. Am aflat cum e sa fii iubit, si cum e sa iubesti. Clipa de clipa, in bratele lui, gust fericirea, implinirea. El mi-a oferit ceea ce imi dorisem cel mai mult: simplitatea.Linistea.
    Si totusi, mai am momente cand ma intreb daca nu e prea frumos ca sa fie adevarat. Daca merit tot ceea ce mi se ofera. Mai am momente cand vechea eu revine. Si mi-e frica. Mi-e frica sa nu dezamagesc. Ma tem ca nu am sa pot da inapoi tot ceea ce mi se ofera, in aceeasi masura. Si cel mai tare mi-e frica sa nu-l pierd. Pentru ca simt ca el e tot ce mi-am dorit vreodata de la altcineva. E atata simplitate in relatia noastra...atata frumusete...si implinire....
    Mi-e frica......

       Pentru mine ploaia inseamna purificare...zgomotul ploii imi alina inima, picurii imi mangaie pielea si ma curata de toate gandurile...de toata durerea... Eu mereu am crezut ca norii plang pentru cineva...atunci cand un suflet este prea plin de durere, ei isi varsa potopul de lacrimi... Sunetul picaturilor de ploaie care izbesc geamul ma scufunda intr-un soi de uitare....
Am uitat sa plang. Candva, lacrimile erau uitarea mea.Ele imi erau balsamul... ele ma purificau...Eram doar un copil.
Acum.... Acum, imi aprind o tigara si privesc pierduta, printre rotocoalele de fum, la ploaia marunta ce bate la fereastra. Deschid geamul si las picaturile sa-mi biciuie fata... Imi musc buzele... Ploaia nu e sarata.... Mi-e dor de gustul sarat-amar al lacrimilor. Mi-e dor sa plang. Mi-e dor de linistea care imi cuprindea sufletul dupa ce plangeam.Mi-e dor...