Postări
Timpul zbura, la fel ca inainte. Gandurile Naliei erau acum impartite intre serviciu, emotiile viitoarei mamici si scrisorile de la „muritorul” ei.
Intr-o seara, ramasa intr-un final singura, dupa zbuciumul unei zile nebune, Nalia isi amintise ce o intrebase Razvan candva. De cand nu se mai privise ea in oglinda? Trecuse mult timp. Prea mult timp, isi raspunse tot ea.
In fata oglinzii, lumina ii alinta trupul gol. De la parul tuns scurt, de culoarea vinului rosu, ciufulit mai mereu, cu bretonul strengaresc si rebel, care ii venea mereu in ochi... la ochii verzi, mari, ce ascundeau in ei o cautare continua... la nasul mic, in vant... la gura putin asimetrica, cu buza de jos mai plina, ce ii dadea un farmec aparte... Nalia incerca un zambet. Chipul din oglinda ii intoarse un zambet dulce si luminos.
Gatul subtire era inconjurat de un lantisor finut, de care atarnau trei cruciulite, primite cadou de la surorile ei... umerii ei goi, pe care lumina-si juca razele, semanau cu doua mere mici. Talia subtire, de viespe, luneca usor spre soldurile rotunde. Pe spate, un tatuaj ii amintea mereu cine este. Doua aripi, la baza coloanei, semnificau zborul ei de acasa si zbuciumul ei.
Nalia nu-si mai amintea cat timp petrecuse in fata oglinzii, descoperindu-se. „ Asta sunt eu...”, sopti ea. „ Sunt frumoasa, oare? Urata nu sunt, in orice caz”, isi raspunse tot ea. „Atunci, daca nu sunt urata, inseamna ca sunt frumoasa? Ce e frumusetea?”, continua ea sa intrebe oglinda. Intrebarile ei nu primira nici un raspuns. Cand realiza ca vorbeste cu oglinda, Nalia incepu sa rada. „ Jesus, o iau razna!”. Se pregati pentru somn, dar inainte sa ia drumul patului, se mai privi o data in oglinda. „Ei, eu zic ca sunt draguta.” concluziona ea, si adormi cu zambetul pe buze.
Dupa mult timp, Nalia redescoperi feminitatea si bucuria de a fi admirata.
*
In vantul rece al toamnei, sub ploaia de frunze multicolore, doi tineri se plimbau tinandu-se de mana. Ploua marunt, abia perceptibil, dar ei nu vedeau si nu simteau nimic. Erau prea absorbiti sa se contemple unul pe celalalt, frumusetea naturii nu ii interesa.
El- un tanar destul de inalt, saten, cu ochi caprui si blanzi, cu tenul alb si un zambet cald, o privea pe ea cu dragoste si, la rastimpuri, ii ducea mana mica la gura, depunand sarutari fierbinti pe degetele aproape inghetate.
Ea- de statura miniona, purta pe cap o caciulita rosie, la fel de rosie ca si obrajii ei. La gat, avea un fular mare care ii acoperea aproape toata fata. Doar ochii ei verzi, mari, si varful nasului mic i se vedeau, si bretonul rebel ce nu vroia sa stea sub caciula.
Oglinda Naliei era acum privirea lui. Zambetul lui plin de dragoste, soaptele lui fierbinti, mana care o alinta- ele o incredintau acum ca e frumoasa. Nalia zambea cochet ascultandu-l. Trecuse prea mult imp de cand nu mai simtise ce e dragostea, uitase ce inseamna sa fie alintata, si acum se simtea ca un copil rasfatat. Acum, isi pusese tot sufletul in mainile lui.
Timpul nu mai conta. Viata ei incepuse sa capete culoare, zambetul ei izvora din inima. Simtea. Dupa mult timp, in care renuntase la ea, acum se redescoperea incetul cu incetul.
Serile si le petreceau amandoi, singuri, plimbandu-se sau iesind in oras, sau in compania lui Lete si a lui Razvan, jucandu-se cu Radu, baietelul lor. Noptile capatara si ele un farmec aparte. Somnul devenise mai dulce, linistea ii umplea sufletul cand Nalia adormea in bratele protectoare ale lui Bogdan.
Doar uneori, cand ramanea singura, Nalia se trezea intrebandu-se daca nu e prea frumos pentru a fi adevarat. I se parea ca ea nu are dreptul la fericire. Mereu cu povara grijilor in spate, obisnuita sa lupte mereu pentru ceea ce isi dorea, acum I se parea incredibil ce I se intampla.
“ Un vis. Un vis frumos”. Isi spunea uneori Nalia, aducandu-si aminte cum se cunoscusera ei doi. El era unul din clientii obisnuiti ai cafenelei unde lucra ea. Ii simtea mereu privirea urmarind-o, il vedea mereu gata sa-I spuna ceva, dar ii citea in ochi ezitarea, frica. Dar, intr-o zi, el si-a facut curaj si a invitat-o in oras. Ea a acceptat. De atunci, cei doi erau mai mereu impreuna. Desi nu stia prea multe despre el, Nalia avea o incredere deplina in Bogdan.
- Totusi, ce nu inteleg eu este cine iti trimite mereu acele scrisori, ii spuse Lete intr-o zi. Nalia continua sa primeasca aproape zilnic cate o scrisoare si un boboc alb de trandafir, scrisori ce purtau mereu aceeasi semnatura: “ A”.
- Nu stiu, nici eu nu inteleg, spuse si Nalia, zambind dulce pustiului de aproape doi ani, ce-I sedea in brate si se juca cu nasul ei.
- Iti sta bine ca mamica, Nalia. Lete ii zambi prietenei ei si mai lua o gura de cafea. Nalia se ridica, il puse pe micul Radu inapoi in patutul lui si-si aprinse o tigara. O privi atent pe Lete, care se schimbase mult. In ochi avea dulci licariri, iar zambetul ii raspandea blandete. Se vedea ca era fericita, ba mai mult, implinita, iar asta I se reflecta in fiecare gest.
- Stii, am avut un vis ciudat azi-noapte, incepu Nalia. Lete deveni atenta. Stia ca Nalia acorda multa importanta viselor. Se facea ca eram undeva pe malul marii. Soarele apunea- isi dadea sfarsitul maiestuos, inrosind zarile. Marea reflecta totul, in timp ce valurile isi plimbau coama alba, murind la picioarele mele. Eu eram imbracata intr-o rochie alba, de mireasa, si asteptam pe cineva…
Nalia se intrerupese, caci Lete se foi putin. Radu se trezise si incepuse sa planga. Dupa ce copilul adormi, Nalia isi continua relatarea.- Unde ramasesem?
- La asteptare, ii spuse Lete, asteptand si ea curioasa continuarea.
- Ah, da… Se pare ca asteptam pe cineva. Vantul imi juca in par, briza marii imi alinta pielea…in jur, o liniste ireala. Ma simteam in Paradis. Apoi, a aparut EL. M-a luat de mana si m-a privit in ochi, fara sa spuna nimic.
- Cum arata? Intreba Lete.
- Nu imi dadeam seama exact. Imi amintesc insa privirea lui. Avea niste ochi negri, atat de adanci, incat mi s-a facut frica. Avea fruntea lata si parul la fel de negru precum ii erau ochii. Era frumos…de o frumusete demonica. Buzele lui promiteau linistea Edenului… atingerea lui imi ardea pielea. Nalia se opri brusc.
- Si? Lete astepta, curioasa.
- Si… atat.
- Cum atat?
- Atat. Apoi m-am trezit.
- Si nu ti-a spus chiar nimic?
- Nimic. M-a privit doar, ti-am spus. Dar in privirea lui se ascundea ceva nedefinit. Asteptare, chemare….
- Ciudat…. Lete privea pe fereatra picurii de ploaie ce alunecau in paraiase mici pe sticla geamului.
- Nalia, tu esti fericita?o intreba brusc Lete, fara sa o priveasca insa. Nalia ezita putin.
- Cred ca da… Bogdam ma iubeste, imi ofera toata afectiunea si atentia care mi-au lipsit mereu.
- Dar tu?continua Lete sirul intrebarilor, privind in continuare pe geam.
- Eu? Si eu il iubesc.
- Hmmm… Lete nu parea convinsa de asta. Nalia o apuca brusc de umar si o intoarse spre ea.
- De ce nu te uiti la mine? Privirea lui Lete era atat de patrunzatoare, incat Nalia se simti transparenta.
- Nalia, inceteaza sa te mai minti, te rog. Stii la fel de bine ca si mine ca nu-l iubesti pe Bogdan. Lete parea ca nu indrazneste sa-si de ape fata toate gandurile.
- Lete? Ce vrei sa spui cu asta? Nalia palise. La fel si Lete. Se priveau acum cumva cu ura. Nalia isi aprinse o tigara- tigara reprezenta mereu scaparea ei, pontonul pe care se refugia cand nu era sigura pe sine. Lete incepu sa se plimbe prin camera.
- Visul tau… ai spus ca astptai pe cineva, asa-i? spuse Lete, pierduta in gandurile ei. Daca l-ai iubi pe Bogdan, nu ai visa la Feti-Frumosi care te asteapta pe malul marii. Ai fi multumita cu ceea ce ai si punct. Si oricum…. Bogdan nu te merita. Nu e decat un mare mincinos.
- Lete? Nalia ramase interzisa.
- Stii, am aflat si noi de curand… Doar ca… nu stiu cum sa o spun, nu vreau sa suferi.
- Lete, la dracu’! Nalia sari de pe scaun si se posta in fata lui Lete, obligand-o pe aceasta sa o rpiveasca. Zi naibii ce ai de zis, nu mai am doi ani… Inspira adanc, apoi continua: Nu am sa mor, doar dintr-o veste proasta.
- Bogdan e casatorit. In tot acest timp, nu a facut decat sa se foloseasca de tine…. Imi pare rau…
Nalia incremeni. Se simtea de parca tot cerul i-ar fi cazut in cap. Se uita la Lete, cautand un nu-stiu-ce, dar nu gasi decat un chip prea alb, pe care se citea spaima, durerea si dezamagirea. Sufletul ii inghetase. Dar, vazand-o pe Lete suferind pentru ea, se hotari sa fie puternica. Isi inghiti lacrimile ce se adunasera intr-un nod, ce ii statea in gat, si isi lua prietena in brate, strangand-o puternic.- Lasa, nu-ti fa griji. O sa fiu bine…. Oricum, mai sunt baieti pe lumea asta. Lete o privi nauca.
- Imi pare rau, scumpa…. Meriti enorm sa fii fericita.
- Ei…. Asta e… si oricum, va am pe voi. Nalia incerca un zambet chinuit.
