Translate

duminică, 3 iulie 2011

Mi-ai scos mastile una cate una, pana cand sufletul meu a ramas gol in fata privirii tale. Eram o marioneta a destinului. Acum, in oglinda retinei tale, vad doar un trup de vant- naluca a trecutului.
Inlaturand masca minciunii, m-ai lasat in fata necunoscutului Sine. Privirea ta sapa printre gandurile mele, descoperind un vechi cimitir, cu vise ucise, cu sperante avortate, cu lacrimi inecate in neputinta.
De ce ai venit sa ma tulburi, tu-demon al realitatii? Pentru ca ma tulburi, stii asta…
Simplitatea aroganta a buzelor tale ce-mi promit fericirea, imi arde sufletul, deschide rani vechi, imi rastoarna lumea cu susul in jos. Imi ceri sa aleg intre viata si moarte si mi-e teama ca nu am forta sa aleg viata…

sâmbătă, 2 iulie 2011

Jocul cu margele de sticla

Cuvintele cadeau ca niste margele de sticla. Clinchetul lor imi incantau sufletul. Eram un copil… Valul naivitatii imi acoperea privirea de prea mult timp. Cand a cazut, intr-un final, am descoperit gustul amar al dezamagirii. Nori negri de furtuna au dezlantuit potopul in sufletul meu. Eram pierduta. Unde se evaporasera toate visele frumoase? Unde disparusem eu? In ce ma transformase demonul realitatii?
In jurul meu durerea se stransese ca o camasa de forta. Eram acum o nebuna ratacind printre nalucile trecutului. Pe jos zaceau imprastiate cioburi de suflet. Nu indrazneam sa le privesc. In bezna disperarii, un suflu usor, ca o briza dulce de vara, a coborat, adunand toate cioburile. Din cenusa lor si din venin de lacrimi a plamadit doua aripi.
Nebuna a devenit inger. Cu o carte in maini rataceste prin haos, calcand desculta prin praf stelar, prin cenusa neuronilor arsi de dorinta, prin maldare de vise mototolite.
Atingerile ei raspandesc parfum de lacramioare, mainile ei nasc zambete, ochii ei ploua balsamul iertarii…
Acum, nu mai exista nici trecut, nici viitor. Exista doar un prezent incert, cu gust de tigara, ce aduna in el inocenta si intelepciunea.


amalgam de ganduri


Imi visam zborul-                                                                   
Dulce iesire din monoton.
Tu
mi-ai negat fiinta
mi-ai plouat promisiuni
in suflet.
In licarul fulgerelor
mi-am vazut moartea,
renasterea,
fericirea,
Pe tine-
Inger si demon
Inventandu-mi destinul.
Ca un nebun
Cu ploaia pe umeri
Cadeam in stropi din inalt
Setea trupului tau
De lut
O stingeam.
Infloream in tine
In sufletul tau
nasteam vise
muream
pe buzele tale.
Citeam mai devreme pe un blog o postare despre amanare. De ce oare ne e atat de greu uneori sa luam niste decizii? Decizii pe care ni le dorim foarte mult, dar pe care amanam sa le luam, poate pentru ca ne e frica de consecinte, sau poate pentru ca ne-am obisnuit prea mult cu starea in care suntem....Nu stiu...
Eu mereu m-am stiut o persoana cu capul pe umeri. Mereu am cantarit pana in cel mai mic detaliu fiecare decizie pe care trebuia sa o iau. E bine sau e rau? Vreau cu adevarat sa fac lucrul acesta? Dar au fost si dati cand am facut totul din instict, si atunci a fost mai bine decat daca as fi stat prea mult sa ma gandesc. Eu am un fel ciudat de a-mi complica viata. Ador sa fac tetrapiloctomie (despicarea firului in patru, mai pe romaneste), si asta nu m-a ajutat prea mult. Am o tendinta innascuta de a alege numai drumul cel mai sucit si cel mai greu, gandindu-ma ca asta e calea cea buna, cand in fata mi se deschideau multe alte alternative mult mai simple. Si stau sa ma intreb de unde aceasta tendinta ciudata de a complica mereu totul...Ma stresez mereu pentru orice fleac, aducand ca scuza "Asta sunt eu si nu am ce face". Ba uite ca pot sa schimb asta. Si stiu ca pot. Si vreau sa schimb asta. Totusi, nu fac nimic. Ma complac in continuare in situatia asta, desi stiu ca sufletul meu tanjeste dupa liniste si simplitate. Si nu stiu ce imi lipseste. Poate ca vointa? Curajul de a-mi asuma aceasta schimbare? Nu am idee...
Cred ca mi-e frica sa iau decizii. As vrea sa mai fiu un copil, sa stiu ca singurele decizii pe care le am de luat sa se rezume numai la ce joc vreau sa joc acum, daca sa dau bicicleta mea si altui copil sau daca sa dau cartonasul meu preferat baiatului de care imi place....
"All truly wise thoughts have been thought already by thousands of people before us, to really make them to became ours, have to think ourselves them again, to repeat them with awe and respect until they become a part of our life and our experience. " - Goethe



vineri, 1 iulie 2011

Steps to the future...

M. a patruns in viata mea cu un zambet. Era doar un baiat care imi placea. Mult, dar nu indeajuns. Am flirtat cu el o vreme, dar am renuntat. Am ales pe altul. Dar M. a ramas ascuns undeva intr-un coltisor al sufletului meu. Uneori, cand mi se facea dor de vocea lui, il sunam...
Dar M. nu se multumea cu atat. Intr-o zi, a trecut pe la mine. Am iesit la o plimbare, am depanat fiecare amintirile copilariei...pana cand zidul dintre noi a cazut...zidul impus de mine, de altfel... Desi am stiut mereu ce simte el pentru mine, imi placea sa ma joc cu el. Cred ca nu era momentul inca sa fiu a lui... nu eram inca pregatita pentru ce avea el sa imi ofere. Si intre noi, totul a inceput ca o joaca. Un fel de "contract", stiu ca suna ciudat, dar avand in vedere ca la mine relatiile nu durau prea mult, acest "contract" e o incercare de a ma cunoaste pe mine. O provocare, de un an, timp in care sa-mi dau seama ce imi doresc cu adevarat, si, mai mult, sa descopar acea simplitate a vietii, simplitate care sa ma ajute sa imi gasesc linistea.
Ce ma sperie la M. e faptul ca, uneori, am impresia ca ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu. E misterios, e dulce si a naibii de atragator. Are un zambet care imi face inima sa bata mai nebuneste decat oricand, dar care imi aduce o liniste incredibila, in mod paradoxal. Cu fiecare cuvant, cu fiecare gest si mai ales, cu fiecare privire imi rastoarna lumea cu susul in jos. Chiar si discutand banalitati, parca fiecare cuvant ascunde ceva. Totul ma pune pe ganduri. Are un fel de a fi, un nu-stiu-ce care ma innebuneste si care ma tine cu gandul la el clipa de clipa. Totul la el ma intriga. Si ma nauceste. Si e enervant. Nu sunt obisnuita cu chestii de genul. De obicei eu sunt cea care detine controlul. Sunt cea cu capul pe umeri, desi aiurita mai mereu, stiu mereu in ce loc ma incadrez, stiu ce sa fac daca apare ceva neprevazut... Dar alaturi de el ma simt in mijlocul unui ocean involburat. Si totusi, nu mi-e frica. E ciudat, dar ma simt in siguranta. Simt ca nu voi pierde nimic...
Am mereu senzatia ca ma intelege perfect, chiar si atunci cand tac. Atata blandete se revarsa din fiecare gest al sau, incat am impresia ca nimic rau nu se poate intampla. Il simt aproape de mine, mi-a patruns prea adanc in suflet si in ganduri pentru a fi altfel. Mi-a rasturnat toate credintele, toate planurile, m-a pus in fata unor alegeri... Mi-a dat de inteles ce imi poate oferi...iar eu... eu trebuie sa decid.